Silvia Moian : Spre Golgota

Soarele sclipea dintr-un trist răsărit.
Natura presimţea, săvârşirea
Celei mai crude fapte din câte s-au scris.
Spre Golgota era mulţime înşiruită.
Mergea să-L vadă pe Cel ce mărturisise că este Dumnezeu
Şi avea să moară în tortură, pe crucea pregătită.
Să ne amestecăm şi noi prin mulţime.

Priviţi-l !
Ce-au putut să facă din Fiul lui Dumnezeu…
Gura parcă-i arsă, buzele uscate.
Nici un strop de apă nu i-au dat
Lui, care a făcut, pământul pe ape.
O nu, ce faceţi, de ce-L loviţi ?
Nu vedeţi cum însuşi soarele îi înconjură capul,
Plin de sângele ce curge, de sub cununa grea de spini?
El, pe care crinii câmpului atât de frumos i-a împodobit
Şi de cămaşă a fost dezgolit cu răutate.
Dar lumina, îl îmbracă în aurore colorate.

Pielea ce fost-a albă şi catifelată,
Zdrelită e de lovituri şi e umflată.
Cum se mai cunosc urmele adânci pe spate,
De la biciurile romane cu cârlige de fier lucrate.
Fărâmituri de carne vie şi picături de sânge,
S-au împrăştiat la stâlpul de tortură
A cărui piatră, peste veacuri geme, plânge.
Picioarele în butuci au fost prea groaznic strânse
În noaptea în care a stat închis.
L-aţi chinuit, pe Cel ce a făcut pământul şi cerul
Şi lumina în întuneric a trimis.

Cum a-ţi vărsat sângele nevinovat
Al Celui, ce pe voi atât de mult v-a iubit şi mângâiat …
De ce-l batjocoriţi?
Nu vedeţi că El, merge încet şi trist şi tace.
Deşi ar putea oştile de îngeri ca să cheme
Şi sufletele voastre, în veşnicul tartar ar zace.
Deşi ar putea să vă strivească
Şi ca pe viermi să vă stârpească.
Dar n-a voit, ci mers-a spre jertfire ca un miel.

Din ochi îi picură lacrimi de durere,
Că e sfârşit şi greutatea crucii ce o poartă
Îi apasă cu nemilostivire ranele.
Şi paşii Lui, se întipăresc în pulberea pământului.
Pietrele plâng, văzând durerea şi umilinţa Stăpânului.
Picături de sânge ,se preling pe faţă şi pe spate.
Tot corpul e desfigurat, brutalizat cu răutate.
Sudoarea se amestecă cu sângele cel sfânt
Şi lasă urme pe pământ.

Gura-i uscată, tâmplele zvâcnesc profund.
Se încordează cu o ultimă sforţare,
Dar nu e cu putinţă să mai ducă
Pe umerii slăbiţi şi atât de însângeraţi
O cruce aşa de grea şi mare.
Ajunşi la locul Căpăţânii,
Il iau brutal, îi smulg cămaşa,
Şi braţele i le întind pe cruce.
Şi-n liniştea tristă ce pentru o clipă se aşterne :

Se aud, se aud ciocanele bătând,
Se văd şi lacrimi mari curgând.
Piroanele se înfing adanc,
Mâinile sfinte străpungând.
Se aud din nou ciocanele bătând,
Pe cruce trupul pironind.
Tu stai între cer şi pământ,
Durere mare suferind.
Se aud ciocanele bătând,
Se vede sângele curgând.
Trupul Tău, e atât de chinuit…
Şi toţi Iisuse acum te-au părăsit.

O, Dumnezeule, priveşti la Fiul tău iubit ?
Sau faţa Ţi-ai întors, că nu mai poţi răbda
Să vezi cât e de chinuit.
Piroanele, au ţintuit pe crucea din lemn tare,
Pe Cel ce ţine în palma Sa
Pământul acesta mare.
Cuvântul necuprins în iubirea Sa
A înlocuit Tronul slavei cu crucea de tortură grea.
Pe îngerii ce-I aduc veşnic osanale
Şi-L înconjură cu tremur şi cu frică
I-a înlocuit cu hulitori, cu farisei
Ce i-au purtat întotdeauna pică.

Cununa slavei, a îngăduit să fie înlocuită
Cu o cunună de spini umilitoare,
Ce-i da dureri îngrozitoare.
El, slăvit de îngeri şi de creaturi,
Ca un Împărat plin de biruinţă,
A suferit cea mai mare umilinţă.
Şi toate acestea din adânca Lui iubire.
Ca cei de atunci şi cei de astăzi,
De vom lupta să păzim poruncile, să câştigăm
Împărăţia Lui şi dorita mântuire.

Amin.