Silvia MOIAN : Maica durerii

S-a înfiorat pământul de lacrimi şi de jale.
O, Maica durerii !
Tu stai plângând amar pe dealul Căpăţânii,
Strângând la pieptu-ţi cald ca pe o comoară,
Pe care vrei să o fereşti, de pornirile răutăţii şi a urii
Picioarele sfinte, pătrunse de cuie, însângerate.
Picioarele care au călcat valurile mării înfuriate
Şi au sfinţit pământul.
Apoi, ochii tăi, înroşiţi de lacrimi,
Abia pot să mai privească,
Mâinile cele preacurate, care au dat atâtea binecuvântări
Şi au vindecat atâtea boli,
Cum sunt ţintuite pe lemnul aspru şi uscat al crucii tari.
Urechile tale aud printre vorbele de ocară şi pline de dispreţ,
Răsuflarea dulce a Fiului tău
Şi bătăile inimii Lui cum se sting uşor.
Şi atunci, simţi prin inima de Mamă,
Sabia proorocită de dreptul Simeon,
Cum se învârte mai cu cruzime în rană.

O, Maică a durerii !
Sufletu-ţi gingaş, preacurat şi sfânt
Se sfâşie de mare amărăciune.
Şi întrebările se nasc pe rând :
– Unde sunteţi voi, cei de aproape
Ce L-aţi cunoscut ?
Petru şi ceilalţi apostoli
Unde v-aţi ascuns şi a-ţi fugit?
Slăbănogule de la Vitezda, nu eşti prin mulţime ?
Oameni care a-ţi fost odinioară
Orbi, şchiopi, surzi şi muţi, paralitci, îndrăciţi
De ce nu veniţi aici cu mine
Şi minunile Lui, să le descoperiţi ?
Poate aşa s-or îndura
Şi pe El, de pe cruce mi-l vor da.
Unde sunteţi cei cinci mii de bărbaţi
Ce aţi fost hrăniţi de Fiul meu cel dulce în pustie.
De ce nu v-aţi unit să împiedicaţi
Osânda cea mai crudă, din câte au fost să fie ?
De ce aţi plecat, cum de L-aţi părasit
Durerea-mi mare de mamă, cu cine s-o alin ?
În jur sunt numai priviri pline de răutate.
Iar Fiul meu, Stăpânul meu, dulcele Iisus
E acum pe moarte.

O, scump Iisus, nu mă lăsa !
Ce mult aş vrea să-Ţi scot cununa de spini
Ce îţi apasă atât de tare fruntea.
În locul sângelui ce-Ţi curge din vinele sfinţite
Ţi-aş da sângele meu de mamă,
Viaţa mea Ţi-aş da, Stăpâne prea iubite.
O, Dumnezeul meu şi Fiul meu dorit !
Cât de singur eşti şi cât de părăsit.
Ce-au putut să-Ţi facă …
De ce te-ai dat lor ca un miel ?
Tu Creatorule, a tot ce-i pe pământ şi-n cer
De ce Te-ai lăsat vândut de Iuda cel mişel ?
Nu, nu muri cel ce ai înviat pe Lazăr!
Milostiveşte-te de mine, mama Ta,
Cum te-ai milostivit de lacrimile văduvei din Nain.
Şi pe fiul ei, singurul născut,
Pe care îl ducea spre groapă,
Viu i l-ai dat, scăpându-l de iad şi chin.
Îndură-te Stăpâne, Cel ce Te-ai lăsat pe cruce răstignit,
Îndură-te de mine, mama Ta,
O, Fiul meu iubit!

Pleoapele vinete ale Răstignitului se deschid uşor.
Şi lacrimile îi curg de milă, pentru mamă şi al său popor.
O învălui pe dulcea lui Măicuţă cu trista sa privire
Şi c-un efort, îi spuse abia şoptit :
– Femeie, iată fiul tău !
Apoi privirea-i se mută la ucenicul cel iubit şi-i spuse :
– Iată Mama ta.
Întunericul cuprinse crucea şi mulţimea.
Pământul Golgotei, plângea.