Silvia MOIAN : In grădina Ghetsimani

Amurg violaceu se raspândea în zare.
Un cer senin şi un aer cald şi pur.
Parfum de flori, îmbălsăma în acea seară atmosfera.
Şi un vânt uşor îl mîngâia
Pe tânărul frumos ce-n rugăciune medita.
Amurgul îi lumina uşor ,
A Sa faţă divină, fără nici o pată.
Părea înconjurat de-o tainică lumină.
Privirea tristă, dar figura măreaţă şi senină.
Era Iisus , Mântuitorul nostru
Cel sfânt şi bun şi drept, ce-n acea seară
Vorbea cu Tatăl Sau, în Grădina Ghetsimani,
Vedea calvarul, chinul, paharul cel amar.
Era Stăpînul singur în grădină.
El care a făcut atâta bine, căutat de mulţi.
El ce a şters atâtea lacrimi
Şi a îndepărtat orice suferinţă,
Stă părăsit, uitat, rugându-se
Cu întraga Sa fiinţă :
– Tată, se poate îndepărta acest pahar
De chinuri cumplite ?
Dar nu după voia mea,
Ci fie după voia Ta, Părinte.
Lăsase pe ucenici să privegheze, spunându-le:
– Sufletul meu e până la moarte întristat !
Dar când reveni din profunda-i rugăciune,
În somn îngreuiat El i-a aflat.
Şi-i spuse atunci lui Petru
– Petre , privegheaţi !
Ca-n ispită voi să nu intraţi,
Că sufletul este zelos,
Dar trupul e neputincios.
Întunericul cuprinse orizontul,
Dar Iisus încă se ruga.
Natura părea şi ea tristă şi smerită,
Privindu-l pe Împăratul în durerea Sa.
El, la care tot genunchiul azi se pleacă,
Stătea atunci supus şi îngenuncheat.
Lacrimi amare şi picături de sânge,
Picurau pe piatra ce-l sprijinea
Pe umilul Împărat.
Muntele Măslinilor, găzduia în acea seară,
Pe Împăratul lumii, atoate creator.
Întreaga Sa pornire, întrega Sa fiinţă,
Era spre Tatăl cel din Ceruri, atoate ziditor.