Silvia MOIAN : De ce e condamnat?

Ierusalimul e luminat şi s-a trezit,
În razele unui trist răsărit.
Nu adie vântul, zarea e senină,
Natura pare liniştită
Dar păsările ciripesc a jale.
Bătrânii măslini crengile-şi îndoaie.
Pe străduţele pustii şi liniştite,
Pătrunde zgomotul din ce în ce mai tare.
Apoi mai clar se aud cuvinte ce cer
– La moarte, la moarte !
Apoi batjocură şi râsete.

Pe strada ce duce către poarta mare,
Mulţimea se îmbulzeşte să vadă fiecare,
Pe osânditul strâns legat
Ce în batjocură e dus spre Golgota.
El merge încet, supus,
Ducându-şi crucea mare ce atârnă greu.
Priviţi-l, El este Dumnezeu.
Dar făptura Sa divină, e de nerecunoscut.
Oamenii au distrus frumosul chip blând şi sfânt.
Pielea e ruptă, plină de sânge roşu.
Părul smuls, faţa e vânătă, umflată
De pumnii călăilor necredincioşi.

– Bătrâne templule din Ierusalim !
Pe lespedea de piatră,
Picură sânge scump, nevinovat.
Tânărul acesta e Împăratul lumii.
Dar de ce e condamnat?
Pentru că a vindecat doar cu cuvântul
Leproşi, orbi, gârbovi, îndrăciţi.
Pentru că a umblat desculţ prin praf şi pietre
Căutând pe cei străini, neştiutori, nefericiţi.
Fiindcă a înviat pe Lazăr
Smulgându-l iadului biruitor?
Sau pentru că haina şi faţa
I s-au schimbat, umplându-se de strălucire
În muntele Tabor.
Sau fiindcă a intrat atâta de umil,
Călare pe mânză de asin,
Pe poarta ta de aur
Bătrânule Ierusalim?

O, minte omenească, de poţi tu înţelege
Divina înţelepciune şi dragoste dumnezeiască,
Priveşte chinul Lui , din milă pentru noi
Şi roagă-te Stăpânului , să aibă îndurare,
Că pentru tine, jertfa Lui e mare.
– Scump Iisus, pielea ţi-e zdrobită,
Biciurile noduroase se înteţesc,
Cu puterea ta biciuieşte
Toate duhurile necurate ce ne ispitesc.
Cu pumnale de fier
Te lovesc iudeii peste faţă, peste gură.
Scapă-ne şi pe noi,
De vorbele murdare şi de hulă.

Cu multă răbdare suferi
Să-ţi smulgă părul şi barba
Şi ochii în batjocură să-ţi lege.
Iartă-ne Milostive mândria,
Cleveteala şi orice fărădelege.
Ai suferit pe cap coroană,
Cu spini ce până la creier ţi-au pătruns.
Arde şi spinii fărădelegilor noastre cu puterea Ta,
Că anii în păcate ni s-au scurs.
Câtă răbdare ai avut,
Să-i laşi să te îmbrace în roşia hlamidă
Şi-n mâna Ta cea sfântă, trestie să-ţi pună.
Dezbracă-ne Iisuse de patimile
Ce vor să ne răpună.
Şi cu trestia loveşte,
Toate duhurile necurate
Şi de iad ne mântuieşte.
Tu care ai dus crucea cea mai grea
Cu atâta răbdare şi bărbăţie,
Fă ca să ducem şi noi crucea vieţii
Şi să mergem numai pe calea mântuirii.