Silvia AVRAM : Oaia cea pierdută

Am rătăcit atâţia ani
Purtând un dor cu mine,
Dar drumul meu avea cărări
Ce mă-ndrumau spre Tine.

A fost un drum mai încercat
Sau poate o ispitire,
Dar toate cele ce mi-ai dat
Sunt parcă răsplătire.

Chiar rătăcind, tot Te-am păstrat
Ca veşnică comoară,
Sufletul meu Ţi-am dăruit
Din trupul de fecioară.

Făptura noastră cea de lut
Zidită chiar de Tine,
S-a tot schimbat de la început
Mărşăluind prin lume.

Acum păşeşte mai domol
Căci nu mai e sprinţară,
Iar trupul acesta muritor
Se-apleacă sub povară.

Căci nu mai este aşa plăcut
Şi vrednic la vedere,
Prin câte patimi a trecut,
Păcate şi durere.

De cîte ori a însetat
De dorul Tău, de Tine
Cu sufletul învârtoşat
De marea ispitire.

Tu însă n-ai vrut să mă pierzi,
Căci paşii mei prin viaţă,
Şi din păcate sau căderi
Au luat câte-o povaţă.

Am învăţat să mă smeresc
Prin propria greşeală,
Gustînd puţin, câte puţin
Din fierea cea amară.

De-aceea parcă dorul meu
Îmi pare atât de dulce,
Iar drumul meu împins de el
Spre Tine mă va duce.

Te voi găsi Păstorul meu,
Iar turma Ta cerească
Mă va primi, de rânduieşti
Doar Tu, să mă primească.

Primeşte, Doamne, oaia Ta
Pierdută dar găsită,
Te îngrijeşte Tu de ea
Și vezi de e rănită.