Sandu TUDOR : Timp

Vălul destrămat al dimineţii
vânturând lumina , mă îndeamnă
şi, sub roua inimii şi-a feţii,
se destunecă durerea mea.
Că din pieptul meu, ca-n miezul humii,
am simţit zvâcnind în afară tâlc,
ţipătul neauzit al Lumii,
grămădit într-un cuvânt adânc.
Dar grăirile sunt sterpe şi mă dor,
îngheţând pe buze ca în rană
şi sub arcul minţii întrebător,
locul lacrimii mi s-a uscat în geană.
Cum să spun? Cu cine să mă-ntreb?
Golul din ecou mă vrăjmăşeşte.
Drumul cel pierdut către Horeb
numai pe nisip se desluşeşte.