Sandu TUDOR : Spre marea călătorie
Peste creştetul meu, din afunzimi de zenit,
se-nvârteşte în zodii magic licurit
de stelară stihie.
De patruzeci de zile şi nopţi spre pustiu,
spre locuri roşii de pustnicie,
tălpile-mi sună
ca peste un vrăjit pod de sicrie.
Caut să aflu comorile Celui viu.
Port fluierul bucuriei în mână.
Unde este Acela? Cel pe care îl ştiu
din ruginită slovă bătrână?
Dar din toată bogăţia dăruită pământului
nu mi-a picat în seară de pe căile vântului,
decât o pană mare de corb,
dintr-un fâlfâit de aripi, scund şi orb.
Merg. Şi-n nesfârşirea de drum
trec prevestiri de furtună în destrămări de fum.
Semne şi umbre viclene mi-arată ispita
înspre Diavoliţă sau spre Balaur.
Şi blestemul în neţărmuritele câmpii
creşte gras peste ascunse cazane cu aur,
în paloşe verzi de bălării.
Din ele răsar muiate în apele lunii
cu răsuciri spre văzduh, florile mătrăgunii.
Din ele în cetăţi îşi trag îmbătarea nebunii.
Merg. Şi-n singurătate o-ntraripată
ţipă peste mine speriată
ceva din desnădejdea de Dumnezeu.
Unde să-L aflu pe Cel ce-L iubeşte sufletul meu?
Aci unde şerpii luncilor la lună se-mbrăţişează?
Aci unde fiarele câmpului la umbră se-mperechează?
Semnele timpului sunt pentru suflet învins.
Să fac dară din răbdare funie groasă de încins.
Să-mi trag gluga aspră de rugă peste faţă
pentru călătoria cea mare de peste viaţă.