Sandu TUDOR : Roata întraripată
La-nceput din dor nespus
zvârli un fir de gând în sus.
Sui în scări firul subţire
arcuit spre stihuire.
De ai râvnă, nu rămâi
lângă gândul căpătâi.
Zbori cu-aripi de-argint la gleznă
peste apa-ntâi de beznă,
prin hotare-ntunecoase,
moatea simţurilor joase.
Treci departe, albastra valmă,
cu luceferi albi în palmă.
Adevărul, noapte dreaptă,
îţi adie tâlcu-n şoaptă.
Intri-n auria Mare
cu dungi roşii cerc de zare.
Pe văzduh zare se-arată
în icoană ne-nserată
Ce-şi ascunde-n strălucire
purpura cea peste fire.
În clipita când te-nclini
Chipului sfintei Lumini
inima vrăjii acele
îţi va tremura-n inele
ritmic cânt de aur vechi.
Un bob de-ai prins în urechi
ai să pici din nou în humă.
Aci, cu zâmbet de glumă
baţi o stea în vârf de munte.
Înţintând steiul în frunte
cu scântei din focul rece,
scrii în slova care trece
cu un deget de ninsoare
stihul geamăn care-ţi moare.
Şi-ai rămas sărac şi mut
fiindcă eşti făcut din lut.
Iar de vrei să mergi ‘nainte,
urci iar roata – peste – minte,
prin albastrul de smerire
şi prin aur de uimire,
ca să prinzi împurpurat
viaţa versului curat.