Sandu TUDOR : Răgaz vecernic
I
Din bronz se dezghioacă vecernia de pace.
Cu tânguitul clopot peste văzduhul van
alunecă în undă un gând aerian.
În pălimar pe cumpeni prin frunza din ceardace
mi-au spânzurat roşi inimi greoii trandafiri
cu dangănul în vâslă mireasma împletind.
Pe un chilim în prispă, stau jos şi-ascult, clipind
priviri încenuşate de zările subţiri.
Al somnului păianjen greoi urcă din dungă.
Cu fum de umbră scrie un deget gros pe zid.
Sub streaşini scapă luna rotundă ca un blid
de pune pete grele pe asfinţirea lungă.
La poartă creşte-n cruce cernit Hristos de tuci.
Cucernică-ngrijare mă prinde ca un gol.
În ritm pornesc mătănii lovind cu fruntea-n ţol
şi-n lung, şi-n lat ţes trupul cu fir de multe cruci…
II
Hristoase, prin ceardace de înfrunzate şoapte
porneşte din roşi inimi cu suflet de mireazmă
un vânt care să umble în nevăzută-aiazmă
s-aducă pe străinul ce drumuie în noapte.
Am să aprinz ferestrii în sfeşnic o lumină
să-ntâmpin ostenitul sosit fără îndemn
cu somnul de evlavii când te sărut pe lemn.
Şi-am să-l aşez să-mi frângă al pâinii trup de cină.