Sandu TUDOR : Chip isihast

Un om de muncă, cu spatele lat,
la răspântia pământului însingurat,
ţine stângaci, ţine cu frică,
între degete aspre, prea mari,
o luminiţă de floare mică,
rumenire subţire de lampadar,
care-i luminează în gând un simţământ de dar.
Şi omul cu floarea fără de nume,
închide ochii grei, de la lume,
de la toate risipirile,
de la toate zările,
de la toate şerpuirile
şi întâmplările
Strâns în el, pe inimă sprijinit,
cu faţa stinsă şi amară,
şi-a pus către buze degetul împietrit,
într-o oprire de semn,
anume să vădească,
străvezimea unui pecetluit îndemn:
ca nimic să nu stânjenească
tăcerile dinăuntru şi din afară
Şi sub răcoarea de stemă sufletească,
acolo în pragul somnului şi al vieţii,
lângă căzutele scrumuri din năruirea de veac,
omul pe sine se ascultă,
în pacea pleoapelor închise
şi înserarea scoborâtă
a feţii.
Şi cu degetul la buze, cu floarea în mână,
aplecat cu totul pe marginea simţirii,
îşi aude răsunetul adânc al desăvârşirii.
care-l cheamă ca într-un adânc de fântână
şi-l suie lăuntric şi la fel,
sus, în cerurile împărăţiei din el,
îl suie cu răsuflarea înceată,
îl suie lin,
îl suie cu umblare
de heruvică roată.
Pe dinafară el e şui,
e stingher, străin,
pare un năuc, hai-hui,
ca o născocire de prisos dintr-o carte,
cu pletele toate zvârlite într-o parte,
dar el, în el, râvneşte depănat,
râvneşte cugetat şi cuminte,
în sine să se citească,
pe cât se poate.
Cu luare aminte
şi răspicat,
în cerul său cel mai departe,
încearcă să-şi desluşească
zodia lui mai mult decât firească
acolo unde-l aşteaptă înalt,
luceafărul inimii şi al suspinului,
înflorit pe singurătatea sfioasă,
în pâlpâire ţepoasă,
cum e încrucirea spinului,
cosită şi culeasă,
în iarba de seară,
de îngerul cel nevăzut al destinului,
sub care omul ar vrea să se călugărească.
Şi heruvica roată
bate mereu în el cu o răsturnare
largă şi înceată,
cu o covârşitoare,
dulce dezlegare
de lacrimă curată,
care-i spală toată
asprimea omenească
de pe faţa lui furată
de priveliştea duhovnicească.
Şi gândul său de închinare,
prea-blând şi prea-plin,
duce la inimă mica floare,
în înţelesul închinat al lui Amin.