Sandu TUDOR : Analogia întâlnirilor

Cel ce se vede pre sine
are o bucurie mai mare decât dacă ar vedea un înger”
( Grigore Sinaitul )

Umblam pe drum, departe, departe,
pe ţara durerii înserate,
Rotundă, azurie, zarea
avea culoarea profundă
a blândeţii năvălită din vis.
Umblam cu sandala pe drumul deschis,
fără praf, fără fum, fără fund.
Slobod de mine, mă însăilam
parcă de umbră cusut
pe biza de glod a şleahului bătut.
Ca un înşirat, şăgalnic şuhav,
pasul fostului pribeag tăcut
mă purta atât de supus şi de blând,
înfăşurat în zarpola străvezie
a unui gând.
Mergeam tihnit, domol, în nehabar,
aşteptând parcă să vie,
ca la o întâlnire străină,
cineva sau ceva din ştearsa stihie,
cineva ca o molcomeală de lumină,
dar voinic ca o namilă senimă
a unui străbun;
cineva biruit bine de viaţă
dar atât de bun;
cineva cu înserare smeadă pe faţă,
suflet mai mult decât curat,
suflet de om, de domn, de bărbat.
Eu singur însă eram în singurătate,
pe drumul acela de-nserare, departe,
drum pe care nu ajungi undeva,
drum ce duce în nicăieri
şi pe care nimeni nu se întoarce şi vine,
drumul scrumit al ceasurilor de ieri.
Şi cum veneam singur, însingurat de adâncime,
iată-mă alături de mine
cu străinul pe care doream
să-l întâlnesc
şi pe a cărui umbră umblam,
dar parcă fără să-l mai rănesc,
Bună seara, prieten bun şi domnesc,
intră la lăuntru, cum se cuvine,
ca să mă bucur cum rupi sfânta pâine.