Razvan CLAUDIESCU: Batranul tata

Stă pe prispă-ngândurat şi fumează o ţigară.
Ochii lui privesc în gol, aşteptînd ceva s-apară.
Se trezi din amorţire, auzind din drum ceva,
Vocea caldă a vecinei ce voioasă îl striga:
-Nene Petre, o scrisoare, de la fata cea mai mare!

Se ivise două lacrimi, inima-ncepu să-l doară,
Simţea că-l cuprinde frigul, chiar de era cald afară.
– Vină, Ana, în ogradă, căci eu parcă ameţesc,
iar de vin în drum la tine, n-am s-apuc nici să citesc.
Când văzu vecina alături, o ruga să şi-i citească,
Căci de-atîta bătrîneţe începu să şi orbească.

Scria că e fericită şi degrabă se mărită,
Că-i place-n ţară străină, dar acasă o să vină,
Poate peste-un an sau trei, cum o zice soţul ei.
Şi atunci bătrînul tată se sculă dârz în picioare,
Strînse pumnii cu putere şi se duse la culcare.

De atunci trecut-au anii şi nu unu, şi nu trei.
Au trecut vreo  şase ani şi avea şi nepoţei.
Şi de-atunci fata cea mare a scris numai o scrisoare.

A murit bătrînul tată lângă cea mai mică fată,
Gândindu-se la fata mare, plecată peste hotare.
S-a stins după miezul nopţii şi nu şi-a văzut nepoţii.
S-a stins şi cu bucurie, că se duce la soţie.