Dezmăţ e-n lumea ce-o trăim
Cu rele cât cuprinde, uneori cu bune
Şi parcă nu vrea nimeni a ne spune
Ce înseamnă, necuprinsul, să iubim.
Stau adunate lungi zile, grămadă,
Iar strălucirea lor parc-a apus
Privind în urmă vremea ce s-a dus
Nu mai e nimeni, unul, să o vadă.
Trec vremi, iar alte vremi se norocesc
Scăldate într-o lumină prea confuză,
Prezent este momentul ce ne scuză
Petrecerii prin spaţial lumesc.
Trec vremile, copiii noştrii cresc
N-au timp să ne înţeleagă întristarea,
Noi gîrboviţi, ne mai urmăm cărarea
Alunecînd, pe rînd, în pămîntesc.
Trec zilele tăcute rînd pe rînd
Iar taina lor se pierde-n depărtare-
Umil aşteaptă clipa de împăcare
Iisus cu gestul încă blînd.
Preot iconom stavrofor Radu Botiş