Fugar, pe drumul vieţii ,
Nemulţumit, mereu neliniştit ,
Pierdut în căutări vremelnice şi fără rost,
Într-un sfârşit de toamnă, spre asfinţit ,
Te-am cunoscut cu adevărat IIsus iubit.

Trecea-i prin dreptul uşii
Sufletului meu întunecat.
Ferestrele pe unde pătrunde
Lumina cea dumnezeească
Erau ferecate de păcat.

Şi uşa zăvorâtă cu lacăt greu
De fărădelegi, de rele.
Şi întunericul plăcerii,
Pusese straşnic stăpânire,
Pe toate simţurile mele.

Dar Tu, cu pasul tău uşor
Ce pluteşte în zări
Transparente şi senine,
Ai coborât din slava Ta cea mare
Şi ai venit la mine.

Cu glasul blând ce străbate-n veacuri,
Mai chemat pe nume.
Cu privirea plină
De dragostea cea nesfârşită,
Mi-ai mângâiat inima rănită.

Eu ţi-am deschis
C-am auzit chemarea.
Şi te-am primit,
Că Tu, cu pacea Ta ,
Umpleai totul in jur şi zarea.

Într-un sfârşit de toamnă ,
Te-am întâlnit IIsus iubit.
Şi inima s-a umplut de mângâiere,
Sufletul se lumineză în tăcere,
C-am fost pierdut şi m-ai gasit.

Din mila sa , Dumnezeu,
A trimis pe Fiul său
În lumea ce se-afunda
Şi-n păcate se pierdea.

Ca prin El s-o mântuiască,
Raiul iar sa-i dăruiască,
Să trăiască-n fericire,
Bunătate şi iubire.

Şi iată că a găsit,
Hristos-Fiu s-a zămislit
Dintr-o fecioară curată,
Smerită, nevinovată.

Prin Ea noi ne-am izbăvit
De păcatul moştenit
De la strămoşul Adam
Al omenescului neam.

Ea de-atunci a devenit
Maica celui preaslăvit,
Maica noastr-a tuturor
Aleasa creştinilor.

Ca o mamă iubitoare
Odihnă deloc nu are,
Al său grabnic ajutor,
Dăruieşte tuturor.

Mă rog,
Şoptiri de stele-mi spun
Că dincolo, o lume
Se înalţă vie cu alt nume
Încrezător mă rog.

Mă rog
Pe-un drum ceresc răsar
Noi bucurii fără hotar
Şi îngerii sfioşi păşesc
Prin raiul cel dumnezeiesc ,
Încrezător mă rog.

Mă rog
Un imn ocrotitor
Scoboară-n glas înălţător,
Fiinţa-ntreagă luminând
Vroirea Celui Blând,
Încrezator mă rog.

Preot iconom stavrofor Radu BOTIS

Nu ştiu cât voi trăi în lume,
Nici ceasul când să plec, voieşti,
Nu ştiu cum îmi va fi sfârşitul,
Dar Doamne, ştiu cât mă iubeşti.

De ce ai vrut să îmi dai viaţă
Şi pentru ce eu am trăit,
Nu ştiu prea bine nici acuma,
Dar am aflat cât m-ai iubit.

Ca o dulceaţă minunată de psalm,
dragostea luiDumnezeu ne împresoară.
Ca o cântare îmbălsămată de peste tot
bucuria vieţii ne înfăşoară.
Şi inimile noastre însetoşate
sorb din adânca înfiorare,
ca peştii în apele afundate,
muzica binecuvântării Sale.

Adevărul poate fi tâlhărit sau numai furat,
Poate fi născocit, întâlnit sau câştigat,
Poate fi încă ghicit sau poate fi dat,
Dar nu e mântuitor decât întrupat.

A înviat Hristos !
Atunci, astăzi, mereu,
El e stăpânul vieţii
Şi-al sufletului meu.

Ce mare bucurie
În inimi a pătruns,
Nici un cuvânt să spună
Nu poate deajuns.

Din marea lui iubire
A semenilor săi,
El s-a jertfit pe cruce
Pentru cei buni, sau răi.

Moarte-a primit apoi
Ca orice muritor,
Dar a-nviat fiind
Al vieţii creator.

A biruit tot răul
Prin suferinţa grea,
Chiar moartea nemiloasă,
Căci a-nviat din ea.

Pentru ca tot omul
Ce-n lume va trăi,
Cu El, prin suferinţă,
Să poată birui!

Hristos a înviat!
Repetă iar în taină
Inima mea şi gândul,
Fiinţa mea întreagă.

A înviat Hristos!
Ce mare fericire,
Avem acum nădejde
De-a noastră mântuire.

Veniţi din nou cu toţii,
Din focul cel divin,
Trimis de sus, din Ceruri,
S-aprindem iar făclii.

S-aprindem şi în inimi
Al dragostei fior
Către ai noştri semeni
Şi-al nostru Creator!

Să ardă orice spin
De ură sau mândrie,
S-alunge vrăjmăşia,
Orice făţărnicie.

Să fim curaţi ca floarea
Cea albă din grădini,
Să răspândim în jur
Miresme şi lumini.

În candela de la icoană
Uleiul arde fumegând
Şi pacea intră în odaie
Caci eu te port pe Tine-n gând.

Cu chipul plin de suferinţă
Crucea credinţei Tu o porţi,
Pentru cei vii, eşti pocăinţă
Şi liniştea pentru cei morţi.

Tu te-ai jertfit prin răstignire
Să ne scapi de păcat şi tină,
Când a crăpat catapeteasma,
Din beznă s-a făcut lumină.

Urcam pe un deal pârjolit
Sub un cer înstelat şi nemărginit,
Cărarea suia printre mari bolovani,
Uitaţi acolo de ani.
Sus pe deal era înfiptă, cam strâmb,
O cruce de lemn într-un dâmb
Iar lângă ea, cu măinile-n sân,
Stătea nemişcat un bătrân.
Îi cadeau părul şi barba până la pământ,
Uşor clătinate de vânt
Şi era până peste urechi
Un morman de haine năclăite şi vechi.
Era plin de praf
Şi murdăria pe picioare, vraf.
-Hei, bătrâne! Îi strigai,
Căpiţă râncedă de putregai,
Ce faci singur pe acest dâmb,
Lângă această cruce aşezată cam strâmb
Sau între crepuscul şi zori
Eşti sperietoare de ciori?
Hai spune-mi, suntem numai noi amândoi
Gramadă putredă de gunoi.
Taci! Îmi făcu bătrânul un semn.
-Vezi tu crucea aceasta de lemn?
Pentru păcatele noastre multe şi grele,
În fiece noapte El de coboară din stele
Şi, ca acum două mii de ani,
Se urcă printre aceşti bolovani
Şi cu sudoare de sânge şi blând
Se răstigneşte pe cruce gemând.
Apoi se înalţă din nou în lumină,
Dar mâine iar o să vină.

Explicaţia cuvântului Catapeteasmă se află aici:
http://dictionarortodox.com/dictionar/litera-c/catapeteasma/