La orizont, îmi pare uneori
Că se întâlneşte cerul cu pământul
Iar peste toate înţelept Cuvântul
Aduce strălucirea dintre nori.

La orizont apuc să mai zăresc
Sfârşindu-se şi viaţa-mi pământească,
Purtată de o ceată îngerească
Spre locul infinit, dumnezeiesc.

Dar orizontul tainic se întinde
Purtând sintagma lumii desluşit,
Prin locuri prinse de un timp finit
Iar totul nu e vreme a cuprinde.

Preot iconom stavrofor Radu BOTIS

În călătoria vieţii
O clipă m-am oprit
Să văd de-i bună calea
Pe care-am pornit.

Ce am făcut în timpul
Pe care l-am avut,
Ce am lăsat în urmă
Pe unde-am trecut.

Oare-am răbdat,
Oare-am iertat,
Povara cuiva
Eu am uşurat?

Cât am muncit,
Dac-am iubit;
Ce-am dăruit
Din cât am primit.

De Tine, Doamne,
Am ascultat,
Sau după-a mea voie
Prin lume-am umblat?

Dacă mâine s-ar sfârşi
Al vieţii scurt drum,
Ce-aş face oare
Măcar acum?

Se-apropie miez de noapte,
E-ntuneric în grădini;
Doar pe-alocuri se-aud şoapte,
Se aprind lumini.

Iată-ncepe rugăciunea,
După un scurt somn;
Toaca bate, bate-ntruna,
Nu mai pot să dorm.

Lâng-un iaz uitat de lume
Şade fastuos
O biserică străbună,
Casa lui Hristos.

Taine mari se-ascund aici
În ‘ăst colţişor,
Sfinţit de viaţa ascetă
De nevoitor.

Slujba-ncepe.
Se adună, în chip nevăzut,
Cete de sfinţi şi de îngeri
În locaşul sfânt.

Ctitorii cei mari ai ei,
Martirii Brâncoveni,
Sunt prezenţi acum
Ca şi-n alte seri.

Dar mai mult decât aceştia,
Străluceşte mai presus
O Fecioară Prea aleasă:
- Maica lui Iisus –

Şi de sus, vine din ceruri
Chiar Domnul Hristos,
Care binecuvintează
Pe-orice credincios.

Ce evlavios se roagă
Lângă ai săi sfinţi,
Răbdători îngenunchează
Tăcuţi şi cuminţi.

Negrul nopţii-aici dispare.
Candelele ard,
Maici în sobre haine negre
Portă-n inimi nufăr alb.

Iar un preot iată-apare,
Ca venit de Sus
Şi dă binecuvântare
Slujbei lui Iisus.

Veştmintele-i luminoase
Vădesc dragostea curată
Ce se-ascunde-n al său suflet
Şi credinţa-i neschimbată.

Împreună ei se roagă
Cu lacrimi fierbinţi;
Cum să nu audă Domnul
A lor rugăminţi?

Rug aprins spre Cer porneşte
Din inimi de foc,
Cu-alte inimi se-ntâlneşte
Şi toţi la un loc,

Aduc Domnului,
Umilă, caldă rugăciune,
Slavă Creatorului
Şi închinăciune!

Mai mulţi fraţi se frământau
Şi răspunsul nu aflau
La această întrebare:
“Care faptă e mai mare?”

Unul spuse că-i postirea,
Altul că-i milostivirea,
Rugăciunea, ascultarea,
Vorba bună, sau iertarea.

Şi-alte fapte minunate
Au fost atunci arătate;
Dar Antonie cel Mare,
Le răspunse la-ntrebare.

Cea mai mare dintre toate
E înţelepciunea, frate;
Fă totul cu rânduială
Şi cu dreaptă socoteală.

În viaţa voastră aţi slujit
Aprins, lui Dumnezeu
Cu râvnă sfântă aţi luptat,
Cu dragoste, mereu.

Chiar dacă drumul către rai
A fost mai mult spinos,
Ştiaţi că este calea
Ce duce la Hristos.

Aţi vrut să fiţi pe veci cu El
În Slava cea de Sus
Şi să aduceţi multe oi
În turma lui Iisus.

Acum din Cer , spre noi,
Priviţi cu îndurare
La Domnul, nouă mijlociţi
Milă şi iertare.

Copilul când este mic,
N-are grijă de nimic;

Ştie el că mama sa ,
Îi dă toate câte vrea.

Iar de e ascultător,
De nimic nu duce dor.

Tot aşa şi Dumnezeu,
Ne ajută tot mereu

Şi de noi se îngrijeşte,
Căci prea mult El ne iubeşte.

Ce pot face eu oricând,
E ca de El să ascult

Legea Lui să urmăresc,
Poruncile să-mplinesc.

,,Năstrapa cea de aur fie sufletul tău,
cărbunele evlaviei, acum e Dumnezeu.
Răsufli-n Rugăciunea cea fără de cuvânt
şi arzi numai din Smirna dorului celui Sfânt
Fără urmă de scrum ajungi la Dumnezeu
mireasmă este, în duh, inel Numelui Său
Ţi-e trupul crug curat de humă biruită
şi sorbi prin cinci simţuri Dulceaţa negrăită.”

Ce vrei să fii, suflete hoinar ?
Alege din piatra zarului clar.
Dă-o de-a dura să sune pe podea
Ursita, vrerea şi inima ta.
Ce vrei să fii: viteaz sau mişel,
calea de-a dreptul sau drumul inel,
apa revărsată fără hotar
sau cremene tare de amnar,
steaua cea mare - oglindă pe ţară
sau mică firidă sub lumina de ceară,
coardă de arc sau moliciune de lână,
fructul de foc sau hârb de ţărână?
Alege şi drumuieşte-ţi zarul din mână!

Într-o zi prin lume
Iată am pornit
Şi-o brăţară scumpă
Pe cale-am găsit.

Preţioase metale
Frumos aranjate,
Pietre colorate,
Multe nestemate.

Iubirea şi mila
Ca aurul erau,
Jertfa, dăruirea
La fel străluceau.

Aur alb - curăţia,
Apărea lămurit,
Smerenia, ascultarea
Sclipeau necontenit.

Fir argintiu, răbdarea,
Le-asorta mai mult,
Iar înţelepciunea
Le-mbina tăcând.

Blândeţea, iertarea
Mult împodobeau,
Împreună toate
Legate erau.

Brăţara aceasta
Aş vrea s-o păstrez,
Cu mine s-o port,
Să nu o-nstrăinez.

Un om de muncă, cu spatele lat,
la răspântia pământului însingurat,
ţine stângaci, ţine cu frică,
între degete aspre, prea mari,
o luminiţă de floare mică,
rumenire subţire de lampadar,
care-i luminează în gând un simţământ de dar.
Şi omul cu floarea fără de nume,
închide ochii grei, de la lume,
de la toate risipirile,
de la toate zările,
de la toate şerpuirile
şi întâmplările
Strâns în el, pe inimă sprijinit,
cu faţa stinsă şi amară,
şi-a pus către buze degetul împietrit,
într-o oprire de semn,
anume să vădească,
străvezimea unui pecetluit îndemn:
ca nimic să nu stânjenească
tăcerile dinăuntru şi din afară
Şi sub răcoarea de stemă sufletească,
acolo în pragul somnului şi al vieţii,
lângă căzutele scrumuri din năruirea de veac,
omul pe sine se ascultă,
în pacea pleoapelor închise
şi înserarea scoborâtă
a feţii.
Şi cu degetul la buze, cu floarea în mână,
aplecat cu totul pe marginea simţirii,
îşi aude răsunetul adânc al desăvârşirii.
care-l cheamă ca într-un adânc de fântână
şi-l suie lăuntric şi la fel,
sus, în cerurile împărăţiei din el,
îl suie cu răsuflarea înceată,
îl suie lin,
îl suie cu umblare
de heruvică roată.
Pe dinafară el e şui,
e stingher, străin,
pare un năuc, hai-hui,
ca o născocire de prisos dintr-o carte,
cu pletele toate zvârlite într-o parte,
dar el, în el, râvneşte depănat,
râvneşte cugetat şi cuminte,
în sine să se citească,
pe cât se poate.
Cu luare aminte
şi răspicat,
în cerul său cel mai departe,
încearcă să-şi desluşească
zodia lui mai mult decât firească
acolo unde-l aşteaptă înalt,
luceafărul inimii şi al suspinului,
înflorit pe singurătatea sfioasă,
în pâlpâire ţepoasă,
cum e încrucirea spinului,
cosită şi culeasă,
în iarba de seară,
de îngerul cel nevăzut al destinului,
sub care omul ar vrea să se călugărească.
Şi heruvica roată
bate mereu în el cu o răsturnare
largă şi înceată,
cu o covârşitoare,
dulce dezlegare
de lacrimă curată,
care-i spală toată
asprimea omenească
de pe faţa lui furată
de priveliştea duhovnicească.
Şi gândul său de închinare,
prea-blând şi prea-plin,
duce la inimă mica flaore,
în înţelesul închinat al lui Amin.