Sunt om crescut şi adumbrit la ţară
Metropola nu-mi spune mai nimic,
Tumultu’ lumii caut să despic
Precum din iarnă cerne-a primavară.

Sunt om de sat iar glia îmi prieşte
Cu greutăţi rămase-n bătătura,
Uitându-le şi cea mai grea măsură
Ce scapără-n fiorii de poveste.

Sunt om de aici, cu voi de orişiunde
Mirosul gliei veşnic părinteşti,
Trezeşte amintirile fireşti
Nicicând cu rostul încă de a se ascunde.

Sunt om de aici-îmi cere glia sfântă
Răsfăţ, dureri să le petrec mereu
Aici, cu cerul meu, cu Dumnezeu
Cu bunii mei ce rar de mai cuvântă.

Zâmbiţi la suflet ce zâmbeşte iar
Sau lăcrimaţi, zălog făr’ de măsură ;
Durerea nu e calea înspre ură
Iubirea nu e drum făr’ de hotar.

Precum şi voi, om sunt, lumina-umbră
Văzută de prea mulţi ori poate sumbră.

Din Basarabia răsună
Un bucium peste plai străbun,
Parcă din ceruri se adună
Şi îngerii cu Tatăl Bun.

Din Basarabia răzbate
Ecou de frate pîn’la cer
Iar Prutul inima împarte
In mare jale şi mister.

Din Basarabia se vede
Salutul fratelui cuprins
De dorul sfânt în care crede
Şi de oftat pe veci nestins.

Din Mama Ţară tot răsună
Alt bucium peste plai străbun,
Parcă din ceruri se adună
Şi îngerii cu Tatăl Bun.

Preot iconom stavrofor Radu Botiş

“Nu vreau s-ascult de nimeni,
Vreau liber ca să fiu ;
Să duc o viaţă sobră,
Nu e deloc hazliu!

Pot viaţa singur s-o trăiesc
Aşa cum eu voiesc,
După al meu bun plac,
Cum astăzi eu gândesc.

Voi fi desigur fericit
Şi voi sta liniştit…
Pe nimeni nu am supărat,
Nicicând nu am greşit.

Nici chiar Adam n-a ascultat,
În rai, de Domnul Sfânt!
De ce s-ascult chiar eu ,
Căci cine doar eu sunt?

Şi-apoi sunt alţii ce ascultă
Dar mult ei se prefac…
Decât un fariseu făţarnic
Mai bine liber şi curat…

Şi cum s-ascult de cineva
Pe care nici nu-l văd
Pe Dumnezeu nu L-am văzut
Cum oare pot să cred?”

Aşa gândeam odată
Până ce am aflat
De Cel ce pentru mine
Viaţa pe Cruce Şi-a dat.

Când pe un om iubeşti,
L-asculţi, chiar dacă-i rău
Cum dar, eu să nu ascult
De Bunul Dumnezeu?

Chiar dacă nu reuşesc
Şi deseori greşesc,
Dar vreau să fac aceasta
Ca semn că Îl iubesc!

La fereastră, tainic, îngeri
Ascunşi încă în mister,
Scoborâţi tocmai din cer
Ne fac semne atât de sinceri.

Lacrimi nevăzute curg
În voci sacre, cuprinzând
Paza celui mai bun gând
Omului înspre amurg.

Desluşind sacră împăcare
Orşicui, cu gest prea larg
Verticali, ca un catarg,
Surâzând spre fiecare.

Voci divine însoţesc
Revederea-n sfântă taină,
Solii în divină haină
Ai tărâmului ceresc.

Preot iconom stavrofor Radu Botiş

Dezmăţ e întreaga lume ce-o trăim
Cu rele cât cuprinde, uneori cu bune
Şi parcă nu vrea nimeni a ne spune
Ce înseamnă, necuprinsul, să iubim.

Stau adunate lungi zile, grămadă
Iar strălucirea lor parc-a apus
Privind în urmă vremea ce s-a dus
Nu mai e nimeni, unul, să o vadă.

Trec vremi, iar alte vremi se norocesc
Scăldate într-o lumină prea confuză,
Prezent este momentul ce ne scuză
Petrecerii prin spaţial lumesc.

Trec vremile, copiii noştrii cresc
N-au timp să ne înţeleagă întristarea,
Noi gîrboviţi, ne mai urmăm cărarea
Alunecînd, pe rînd, în pămîntesc.

Trec zilele tăcute rînd pe rînd
Iar taina lor se pierde-n depărtare-
Umil aşteaptă clipa de împăcare
Iisus cu gestul încă blînd.

Preot iconom stavrofor Radu Botiş

Săraci, o prea săraci am fi
De n-am avea o călăuză a noastră,
E prea puţin o pasăre măiastră-
Căci, cu nimic nu poţi asemui
Acestă Carte reînviind istorii,
Balsam vindecător şi fără de pereche,
Mai nouă parcă dar atât de veche
Scriptura Sfântă, urcuşul spre glorii.

Nimic din ce s-a scris ori se va scrie
Nu poate s-o întreacă, să-i fie la egal,
Citind-o, te cuprinde un dor înspre astral
Şi-un sentiment ferice, plăcut, suav te îmbie.

Lumina Cărţii Sfinte stăluce peste vreme,
Îndeamnă orice suflet la calea sfinţeniei
De-a pururi mesagerul, imboldul veşniciei
Te încântă această Carte venind ca să îndemne.
Curată fie-ţi viaţa, curată şi senină
Adeseori trecută prin încercări, iscoade;
Căci trebuie, ca pomul, şi noi s-aducem roade,
Belşug de fapte bune, mereu să fim lumină.

Ce încredere, ce stare, idee şi speranţă
Cuprinde şi emană izvorul Sfintei Biblii,
Purtând învăţătura hotărâtoare lumii,
Simbol de împlinire, extaz şi cutezanţă.

Preot iconom stavrofor Radu Botiş

Omu-i rău sau este bun?
N-am măsură să vă spun
Că-n bordei mi-e grămădită
oarbă bubă mucezită.
N-are vorbă-adevărată
limba groasă şi uscată.
Trage-mă pe rogojină
lângă gura de lumină.
Să întreb la Dumnezeu
Ce e bun şi ce e rău.

La orizont, îmi pare uneori
Că se întâlneşte cerul cu pământul
Iar peste toate înţelept Cuvântul
Aduce strălucirea dintre nori.

La orizont apuc să mai zăresc
Sfârşindu-se şi viaţa-mi pământească,
Purtată de o ceată îngerească
Spre locul infinit, dumnezeiesc.

Dar orizontul tainic se întinde
Purtând sintagma lumii desluşit,
Prin locuri prinse de un timp finit
Iar totul nu e vreme a cuprinde.

Preot iconom stavrofor Radu BOTIS

În călătoria vieţii
O clipă m-am oprit
Să văd de-i bună calea
Pe care-am pornit.

Ce am făcut în timpul
Pe care l-am avut,
Ce am lăsat în urmă
Pe unde-am trecut.

Oare-am răbdat,
Oare-am iertat,
Povara cuiva
Eu am uşurat?

Cât am muncit,
Dac-am iubit;
Ce-am dăruit
Din cât am primit.

De Tine, Doamne,
Am ascultat,
Sau după-a mea voie
Prin lume-am umblat?

Dacă mâine s-ar sfârşi
Al vieţii scurt drum,
Ce-aş face oare
Măcar acum?

Se-apropie miez de noapte,
E-ntuneric în grădini;
Doar pe-alocuri se-aud şoapte,
Se aprind lumini.

Iată-ncepe rugăciunea,
După un scurt somn;
Toaca bate, bate-ntruna,
Nu mai pot să dorm.

Lâng-un iaz uitat de lume
Şade fastuos
O biserică străbună,
Casa lui Hristos.

Taine mari se-ascund aici
În ‘ăst colţişor,
Sfinţit de viaţa ascetă
De nevoitor.

Slujba-ncepe.
Se adună, în chip nevăzut,
Cete de sfinţi şi de îngeri
În locaşul sfânt.

Ctitorii cei mari ai ei,
Martirii Brâncoveni,
Sunt prezenţi acum
Ca şi-n alte seri.

Dar mai mult decât aceştia,
Străluceşte mai presus
O Fecioară Prea aleasă:
- Maica lui Iisus –

Şi de sus, vine din ceruri
Chiar Domnul Hristos,
Care binecuvintează
Pe-orice credincios.

Ce evlavios se roagă
Lângă ai săi sfinţi,
Răbdători îngenunchează
Tăcuţi şi cuminţi.

Negrul nopţii-aici dispare.
Candelele ard,
Maici în sobre haine negre
Portă-n inimi nufăr alb.

Iar un preot iată-apare,
Ca venit de Sus
Şi dă binecuvântare
Slujbei lui Iisus.

Veştmintele-i luminoase
Vădesc dragostea curată
Ce se-ascunde-n al său suflet
Şi credinţa-i neschimbată.

Împreună ei se roagă
Cu lacrimi fierbinţi;
Cum să nu audă Domnul
A lor rugăminţi?

Rug aprins spre Cer porneşte
Din inimi de foc,
Cu-alte inimi se-ntâlneşte
Şi toţi la un loc,

Aduc Domnului,
Umilă, caldă rugăciune,
Slavă Creatorului
Şi închinăciune!