Sandu TUDOR : Suire lăuntrică

Citania-n ceaslovul cu roşii slove roase
în şopotirea celor şapte cuvinte joase
în suflet se scoboară sub lungul lumânării
şi scade-n surdul ison pe scara înserării.
Încet mă-nvăluieşte cântarea obosită.
Încet mă fură-aievea mireasma fumuită
de se descuie-n mine pornirea rugăciunii.
Cu-oglinzi m-au prididit cămările minunii.
Pătrund în mine însumi ca un pitic pierdut
între lumini de sticlă deschise-n nevăzut.
La margini dinlăuntru mă pierd în aţintire.
Îmi ţiuieşte ruga undiri de peste fire
ca un ghioc de scoică cu mările în ea.
Presimt aripi cât zarea cum paşnic, undeva,
în roată de sfială pe îngeri s-au culcat
E linişte de arc sub frunte încordat.
Mă zvârl, străpung în sus, în suliţă de viaţă.
O clipă-n ceas bătaia în miezul ei îngheaţă.
Sub fără fund de clopot vecii de hău se cască.
Oprit pe vârful vremii în pacea nefirească
ascult cum se ascultă cu-nfiptă ascuţire
pe alăuta veche o coardă în strunire.
Ascult la nesfârşit. Tot cerul îl ascult.
Şi-n ascultarea trează, strunită aşa de mult,
prin larga răsunare Te-aud îndepărtat
pe afunzimea lumii trecând în lung oftat.

Sandu TUDOR : Vestea Vieţii

Din tot hrisovul nopţii aurii,
doar luceafărul stă hărăzit
şi din ceara zării, din Nefiresc
se-nfâlfâie avântul ceresc.
Străinul purcezător cu crinul
în veştmânt vioriu ca vinul
suie pe depărtările lumii
nădejdea vârstelor humii.
Apa pe Ghenizaret s-a clădit,
Ferestrele-n Nazaret au licărit,
ca din oglinzi de argint luminat,
chipul străinului însingurat.
Nesimţit s-a oprit solul vieţii
pe pragul curat al dimineţii.
În casa de tăcere priveghea
peste împietrirea somnului grea,
Fecioara logodită pământului,
răsucind în fus ritmul cântului.
Sufletul a tresărit ca de semn.
Un deget a sunat, parcă, în lemn.
Iară pe perdea, un stat de bărbat,
Icoană străvezie, s-a iscat.
Şi blând buna-vestirea Sfântului
a nins polenul Cuvântului,
taina din glasul lui Gabriel.
Trupul s-a înfrigurat cătinel.
Sâmburul dumnezeiescului EL
a picat în potirul închis
şi s-a-ntrupat între rugă şi vis.

Sandu TUDOR : Soare – Răsare

Undeva pe ţărmul celălalt al vieţii,
În vioriu s-au închis vămile somnului.
Prin borangicul liniştii cu şapte peceţii
Sfios suie scările heruvimul Domnului.
Pământul trezit între lumile-amândouă
Auzul înmiit către zori şi l-a deschis
Prin potirul florilor împrospătate de vis.
Cum se-nfioară cimbalul de argint al zării,
Sonor sub străvezii ciocănele de rouă!
Feciorelnic sună zumzetul Lumânării:
Binecuvântată fie dimineaţa cea nouă.

Sandu TUDOR : Anahoretă

Mă închid ca floarea peste noapte
Sub petala gândului greu.
Mă îmbăt în lăuntrice şoapte
Din mirul Dumnezeului meu.
Bob de rouă, rugăciunea în mine,
Joacă uimitoarea luminare:
Mic sicriu cu oglinzile depline,
Mă repetă în larg de-alinare.
N-am nimic din păgânul Narcis
În tăgada ce o ţin pentru Rest.
Cu nădejdea învierii din vis
Din smerenii vieţuiesc fără gest.

Sandu TUDOR : Am auzit cântecul păsării unice

Dimineaţa la ceasul rugăciunii,
când pe ramuri stă încă proaspătă
roua,
am auzit lângă mine
cântecul păsării unice.

Iată! Se înalţă aşa de minunat,
aşa de limpede
şi răsună în atâta ecou
încât pare că lumea,
marea şi larga Lume,
toată îl ascultă,
firea toată îl aude
şi îi răspunde,
îl aude
şi-l însoţeşte
până sus de tot
la Dumnezeu.

Privesc pe mlădiţa unei ramuri,
într-o picătură
limpede de rouă
şi ascult cântecul de lumină
al păsării.

În liniştea lungă a clipei
acesteia
atât de înalte,
fără voie îmi închipui
bucuria cerească;
fără de voie
o descopăr acum,
în pacea
stării de rugăciune
la care
mă aflu şi care
mă stăpâneşte
deplin.

O descopăr nu ca o oprire
şi înecare
în simţire,
nu ca o pierdere
a uitării de sine
în extaz,
ci ca o ascuţime de înţeles
trăit,
limpede şi curat,
ca o necurmată
şi nemărginită suire
tot mai apropiată,
tot mai crescută
la inima
cea tainică
şi sfântă a Domnului.

Ioana : A înviat Hristos!

A înviat Hristos !
Atunci, astăzi, mereu,
El e stăpânul vieţii
Şi-al sufletului meu.

Ce mare bucurie
În inimi a pătruns,
Nici un cuvânt să spună
Nu poate deajuns.

Din marea lui iubire
A semenilor săi,
El s-a jertfit pe cruce
Pentru cei buni, sau răi.

Moarte-a primit apoi
Ca orice muritor,
Dar a-nviat fiind
Al vieţii creator.

A biruit tot răul
Prin suferinţa grea,
Chiar moartea nemiloasă,
Căci a-înviat din ea.

Pentru ca tot omul
Ce-n lume va trăi,
Cu El, prin suferinţă,
Să poată birui!

Ioana : Hristos a Înviat!

Hristos a înviat!
Repetă iar în taină
Inima mea şi gândul,
Fiinţa mea întreagă.

A înviat Hristos!
Ce mare fericire,
Avem acum nădejde
De-a noastră mântuire.

Din focul cel divin,
Trimis din Ceruri,
Veniţi cu bucurie
S-aprindem iar făclii.

S-aprindem şi în inimi
Al dragostei fior
Către ai noştri semeni
Şi-al nostru Creator!

Să ardă orice spin
De ură sau mândrie,
S-alunge vrăjmăşia,
Orice făţărnicie.

Să fim curaţi ca floarea
Cea albă din grădini,
Să răspândim în jur
Miresme şi lumini!

Gheorghe PAUL : Crucea de lemn

Urcam pe un deal pârjolit
Sub un cer înstelat şi nemărginit,
Cărarea suia printre mari bolovani,
Uitaţi acolo de ani.
Sus pe deal era înfiptă, cam strâmb,
O cruce de lemn într-un dâmb
Iar lângă ea, cu măinile-n sân,
Stătea nemişcat un bătrân.
Îi cădeau părul şi barba până la pământ,
Uşor clătinate de vânt
Şi era până peste urechi
Un morman de haine năclăite şi vechi.
Era plin de praf
Şi murdăria pe picioare, vraf.
-Hei, bătrâne! îi strigai,
Căpiţă râncedă de putregai,
Ce faci singur pe acest dâmb,
Lângă această cruce aşezată cam strâmb,
Sau între crepuscul şi zori
Eşti sperietoare de ciori?
Hai spune-mi, suntem numai noi amândoi,
Gramadă putredă de gunoi.
Taci! Îmi făcu bătrânul un semn.
-Vezi tu crucea aceasta de lemn?
Pentru păcatele noastre multe şi grele,
În fiece noapte El se coboară din stele
Şi, ca acum două mii de ani,
Se urcă printre aceşti bolovani
Şi cu sudoare de sânge şi blând
Se răstigneşte pe cruce gemând.
Apoi se înalţă din nou în lumină,
Dar mâine iar o să vină.

Explicaţia cuvântului Catapeteasmă se află aici:
http://dictionarortodox.com/dictionar/litera-c/catapeteasma/