Poezii Ortodoxe

De ce eu sunt ortodox ?
Fiindcă lumea e pe dos,
se rostogoleşte
necreştineşte.

Fiindcă pe prunc îl doare
şi el  e întrebare
când mama mai plânge
că nu se ajunge.

Fiindcă veacul e întors,
fiindcă este dureros
când cel drept mai moare
fără lumânare.

Fiindcă dorul mă arde
când cel bun şi drept cade
şi este boală grea
că lumea e mai rea.

Fiindcă va fi un mâine,
şi va veni un bine,
fiindcă mai e Hristos
şi un drum ortodox.

Cu mii de braţe-ntinse, Dumnezeu,
te rog în fiecare zi şi noapte
şi norii îi cuprind în palme, eu,
dar cuvintele îmi sunt deşarte.

Eu fur din rugăciunea celor sfinţi
cuvinte bune şi neîntinate,
sunt pe lume atâţia oropsiţi,
mi le cer să i le dau pe toate.

Le-mpart la toţi, dar mie nu-mi ajung,
fur din codru foşnetul de frunze,
din nori de puf, fur ploile ce plâng,
le sorb cu înfometate buze.

Sunt pe lume atâţia oropsiţi,
ei totu-mi cer acuma disperaţi,
eu  nu păstrez nimica de la sfinţi,
cum nici cămaşa Domnul n-a păstrat.

Eu vin azi să-Ţi fur din veşnicie -
ruga cu netrebnice cuvinte,
rătăcitor fulg de păpădie
ce vântul îl duce înainte.

Doamne, patimi grele
cu grăbire mă doboară,
Boli, primejdii pretutindeni,
neştiute mă-nconjoară.

Iar ca să-mi ridic spre Tine
mintea mea, îmi e prea greu.
Să mă rog aş vrea,
la Tine să gândesc mereu.

Voinţa mi-e în scădere
râvnă sfântă nu mai am,
Ce să fac, dă-mi Tu puterea
ce-altă dată o aveam.

Vreau să mă plimb
Pe aripi de vis
Lăsând lumea,
S-ajung în paradis.

Acolo e pace şi cer senin,
Putem avea tot ce dorim
Oameni-s veseli şi fericiţi,
Pe toţi ei iubesc,
De toţi sunt iubiţi.

Sunt flori ‘miresmate,
Lumină, cuvânt;
Este odihnă,
Nu-i nor şi nici vânt.
Furtuni nu mai sunt.

Nu-i boală, nici suferinţă,
Nu-i râvnă sau vreo căinţă.
E cântec de păsări măiestre
Dulceaţă, frumuseţe
Cum nicăieri nu este.
Acolo aş vrea şi eu
Ca să petrec mereu.

Doar Tu poţi să-mi dai fericirea
Numai Tu, Doamne mă iubeşti nespus.
Chiar de-am căzut, c-aşa îmi e firea,
M-ai ridicat, în braţe iar m-ai dus.

Împrejurul meu să fiţi
Voi îngeri şi voi buni sfinţi,
În această  scurtă viaţă
Să nu mă părăsiţi.

Lui Dumnezeu rugaţi-vă
Şi Maicii Preacurate,
Să-mi ierte orişice păcat
Şi orice nedreptate.

De primejdii mă izbăviţi,
În tot locul m-ocrotiţi,
Nu mă uitaţi nicicând,
Ai Domnului slujitori iubiţi.

Când simţi că nu mai poţi nimic să faci
Măcar în taină tu să rabzi, să taci,
Iar Domnului necazul să i-l spui
Şi nu uita să chemi pe Maica Lui.

Nici un răspuns acum de nu primeşti,
De mila lor să nu te îndoieşti.
Ei te ajută mai mult decât tu crezi,
Deşi de multe ori poate nu vezi.

Şi nu uita nicicând de marii sfinţi
Ei împlinesc a noastre rugăminţi.
Pe Îngeri, pe Arhangheli să îi chemi,
De grele încercări să nu te temi.

Tot ce vrei poţi ca să ai
pe pământ, dar şi în rai.
Aici totu-i trecător,
nesigur şi schimbător.

Dar în rai e fericire,
adevăr şi nemurire.
Mai mult decât tu doreşti
acolo poţi să găseşti.

Şi nu e atât de greu
să ajungi unde-ţi spun eu
Numai tu de vei voi
şi frumos vei vieţui.

De păcat să ne ferim
Şi virtuţi să dobândim
Pe Dumnezeu să-l cinstim,
Pentru tot să-i mulţumim.

El e-al nostru creator
şi de oameni iubitor.
Pe semeni să-i ajutăm,
noi să nu îi supărăm.

Căci mulţi sunt greu încercaţi,
de necaz împovăraţi.
Pentru ei să ne rugăm,
povara s-o uşurăm.

Celor care ne-au greşit,
să-i iertăm necontenit.
Cu râvnă noi să muncim,
bogăţii să nu dorim.

Iar de ai grea supărare,
cere-a Domnului îndurare.
El cui cere cu credinţă
împlineşte-a lui dorinţă.

Dacă pelerin prin viaţă vei ajunge într-o seară
să treci prag de mănastire către un tărâm creştin,
să-ţi aduci, străine-aminte şi de mine întâia oară
şi, la Sfânta Liturghie, să mă pomeneşti puţin.

Dacă apoi  mă vei da uitării, căci mai mult eu nu merit,
Domnul să te răsplătească pentru fapta ta deplin,
de chinul veşnic să te scape şi de iadul cel cumplit,
căci, la Sfânta Liturghie, tu m-ai pomenit puţin.

Dacă ruga ta de noapte nu mai poate să mai zboare,
fie-un înger să-i dea viaţă şi s-o sprijine de-amin
şi s-o suie la Părinte, dincolo de nori şi zare,
căci, la Sfânta Liturghie, tu m-ai pomenit puţin.

Dacă clopotul cel mare îţi vesteşte într-o noapte
să fii gata de plecare din pământul cel străin,
Domnul să te întărească pentru ţara de departe,
Căci, la Sfânta Liturghie, tu m-ai pomenit puţin.

Dacă ochiul tău de-afară se va-nchide pe vecie
şi oblonul îl vei trage către lumea de suspin,
fie-ţi trecerea uşoară, ca pe-un pod, spre veşnicie,
căci, la Sfanta Liturghie, tu m-ai pomenit puţin.

Eu mă iubesc pe mine
Bine aceasta ştiu.
Cum să iubesc pe Domnul
C-un suflet mic, pustiu?

Mi-e frică de durere
Şi fug cât pot de ea,
Un chin, vreo neplăcere
Eu nu le pot răbda.

Ce mai pot face-acum?
Dar ce văd, o, Iisuse
Tu ai făcut ca zările senine
S-apară pe negurosul drum!