Poezii Ortodoxe

Un deal sterp se înălţa în zare,
Umbrele a trei cruci se văd în depărtare.
Şi întunericul a cuprins în plină zi întreaga fire,
Neliniştea şi spaima se răspândesc peste omenire.
Bărbaţii se bat în piept cu groază,
Femeile plâng de disperare,
Fantome negre în văzduh planează.
E întuneric, un duh de frică se răsfrânge peste oameni
Şi ţipete sinistre printre lume se aud.
O Doamne, ce se întâmplă, ce taine triste se ascund ?

O voce se aude din întunericul depărtării:
- Este  El, pe cruce, l-au răstignit iudeii !
Stăpânul universului, Creatorul cel divin,
E acum în agonie, amar e al Său chin.
El, care pe tronul Lui, de îngeri înconjurat a fost,
Şi numai cu o vorbă, oşti cereşti putea ca să aducă
Şi numai cu un semn, pământul să distrugă,
El ce putea cu foc pe gloate să le ardă,
Acum chinuri cumplite pentru omenire rabdă.

El este Domnul Slavei, ce din iubire ne-a creat.
Mânia Lui, ţine doar o clipă,
Dar dragostea-i peste noi se revarsă neâncetat.
Acum El este pe cruce şi viaţa-i divină, încet, încet
Din trupul Său frumos şi atât de chinuit se scurge.
Piroanele palmele i le-au sfărâmat,
Picioarele cu alt piron sunt prinse
Şi degetele nici nu se mai văd
Că locul e atât de însângerat.

Tot trupul e o rană,
Căci loviturile de bici l-au zdrelit adânc.
Faţa-i umflată şi vânătă,
De pumnii daţi cu furie, de poporul
Cel neştiutor şi-n orbirea sa nătâng.
Părul e plin de sînge cald şi sânge închegat,
Căci coroana cu spinii răi divina-i frunte au înţepat.
Să îl privim de aproape
Pe Împăratul creştinilor pe cruce,
Cum în agonie zace, cum sufletu-i neprihănit se duce.

Privirea Sa, a înconjurat cu milă mulţimea,
Durerea prea puternică, i-a răpus încet inima.
Să îl privim şi să îngenunchem cu sufletul
La crucea cea mai grea,
Pe care a purtat-o singur în iubirea Sa.
Şi să-i cuprindem picioarele de piroane sfărâmate,
Să îi udăm cu lacrimi rănile însângerate,
Iar El să mijlocească mereu la Tatăl cel iubit,
Şi să îi spună:
- Părinte, iartă-le lor păcatele,
Căci din neştiinţă şi neputinţă au greşit.

Să plângem plini de pocăinţă
Ca tâlharul, ca Maria Magdalena, la crucea Lui,
Că altă cale pentru mântuire nu-i.
Să urâm din inimă păcatul,
Să n-ascultăm al vrăjmaşului, rău sfatul.
Să luptăm cu diavolul şi cu ispita,
De vrem să câştigăm în Ceruri biruinţa.

Şi să nu uităm, că va veni o zi,
În care trupul acesta pieritor va muri.
Dincolo ne ducem goi, cum am venit.
Dar vom da răspuns
De tot ce am ştiut şi nu am împlinit.
Să ne amintim că într-o zi vine Judecata,
Când cărţile se vor deschide
Şi se vor da la iveală tot păcatul, toată fapta,
Iar de nu vom fi împăcaţi cu Dumnezeu,
Vom fi osandiţi în iadul nesfârşit,
Unde este întuneric şi chin cumplit.

Iisuse Doamne, păstreză-ne sub crucea şi ocrotirea Ta.
În aste vremuri când pământul e în tulburare,
Când ispitele sunt atât de grele,
Nu ne lăsa ca să orbim, căutând numai desfătare,
Nu ne lăsa să ne afundăm în lumea asta mare,
Ci ţine-ne mereu, cu Harul Tău sub crucea Ta.
Şi ne fă moştenitori în Ceruri pe vecie,
O  Dumnezeule, ca să ne bucurăm în slava Ta.

Soarele se ridica zâmbind din locu-i iar
Şi vântul mângâia flori albe răsărite
Din clipa în care Iisus cel plin de har
A înviat din morţi. Iar feţele cernite

Se luminau deodat´ cu bucurie mare
Şi-n rugăciuni se cufundau smerite
Mult preamărind pe Domnul fiecare;
Luminile jucau pe feţele umbrite.

Măslinii au uitat de răni şi suferinţă
Iar flori nemaivăzute se legănau în vânt,
Iisus a înviat după făgăduinţă
Şi bucurie mare aduse pe pământ;

Pretutindeni vestea, în grabă, s-a aflat:
„Hristos a înviat!” „Adevărat a înviat!”

Pe cer un nor hoinar se arătă în zare
Aruncându-şi umbra pentru-o clipă,
Iar printre ucenici vorbea cu voce tare
Toma, numit Geamănul, şi gându-i se-nfiripă:

„Dacă nu voi vedea eu semnul cuielor
Şi nu voi pune degetul pe coasta Lui
Nu voi da nicicând crezare vorbelor…”
Ucenicii se cutremurară de necredinţa lui.

Dar peste opt zile împreună ucenicii stând
Li se arătă Iisus prin uşa încuiată,
Toma-L cercetă de gându-i ascultând…
„Domnul meu, Dumnezeul meu!” rosti deodată.

Iisus privi-nspre Toma în genunchi căzut:
„Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!”

Nici nor, nici tunet nu cuteză s-apară,
Iar soarele-ncălzea ca niciodat’ mai tare,
Maria Magdalena şi cealaltă-aflară
Că-n Galileea sta-va Iisus în aşteptare.

Ele porniră-n grabă înspre ucenici
Ca să-i vestească negreşit. Însă pe drum
Le-ntâmpină Iisus cu glas domol şi nici
O îndoială-n suflet nu mai aveau de-acum.

Ucenicii păreau că vorba-I I-au uitat
El spuse: „Pace vouă!”. Ei credeau că e duh
Apoi recunoscându-L I s-au închinat,
Iar El s-a înălţat deodată în văzduh.

De bucurie, în templu se rugau mereu
Lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu.

Zorii mângâiau flori albe-nmiresmate
Şi soarele privea mai vesel ca oricând,
Cutremur se porni pe deal şi în cetate,
Lângă mormântu-I înger pogorând.

Cu- nfăţişarea lui de-un alb ca tras la sorţi
El piatra de la uşa mormântului a dat,
De frica lui străjerii păreau că erau morţi,
Iar el înspre femei voios s-a îndreptat.

Cu glas de bucurie le spuse: Nu vă temeţi,
Că ştiu că pe Iisus cel răstignit îl căutaţi!”
El însă a-nviat, precum a zis. „Purcedeţi
Ca locul unde a fost Iisus să-l cercetaţi!”

Femeile-nţeles-au şi veste-n larg au dat:
„Hristos a înviat!” „Hristos a înviat!”

Din când în când mai pâlpâiau năstruşnice idei
Nestinse-n ziua-a doua de la răstignire,
Spre curtea lui Pilat mergeau arhierei
Temându-se că vorba lui Iisus nu-i amăgire.

Şi-n cuvinte aspre ei îi cerură-ndată
Să întărească paza mormântului ştiut,
Pilat nu le-ascultă păsul, spunându-le: „Iată
Şi voi aveţi strajă, păziţi-L cum aţi vrut!”

Fără-un cuvânt în plus, înspre mormânt pornit-au
Cu sârg arhiereii pecetluindu-i piatra;
Paza-au întărit-o. Şi-un gând sălăşuit-au:
Va fi în stare Iisus să mute piatra?

Trufaşi, fără credinţă, cu gândul înnegrit,
Ei îşi puneau speranţe-n ce-au pecetluit!

Amurgul ţesea mreje de gânduri ruginite
Şi vântul presără cu frunze moarte-aleea;
Paşii au pierit. Doar feţele cernite
Îl însoţesc pe Iosif din Arimateea.

Pilat îl ascultă şi se miră nespus
Că-un om bogat ca el îi cere neclintit
Nu bogăţii, mărire, ci trupul lui Iisus
Şi fără multă vorbă să-L dea s-a învoit!

Trupul lui Iisus fu coborât de-ndată
Şi-nfăşurat în giulgiu mare şi curat,
În mormântul Său cel nou săpat în piatră
L-a aşezat când norii de plâns s-au apucat.

O piatră mare în uşa mormântului I-a pus
Şi a plecat purtându-L în gându-i pe Iisus.

Un vânt nestăvilit gemea de întristare
Pe nicăiri colinda-i nu prinse rădăcină,
Catapeteasma templului se sfâşia mai tare
Şi din morminte vechi ieşea acum lumină.

Aripi nesăţioase mai spintecau în zare
Şi lacrimi de lumină se deşirau vădit,
Atâtea pietre s-au despicat. Şi-n mare
Valurile-nalte păreau de neoprit!

Groaza începuse aratu-n inimi frânte,
Iar liniştea muşca din gânduri întrerupte,
Doar vântul nu-nceta părerile să-şi cânte
Din frică omenească voind să se înfrupte.

Înfricoşat, sutaşul rosti: „Cu-adevărat
Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta”. Şi-a plecat.

Doar plânsul vântului se auzea amar
Şi fâlfâiri de aripi pe Golgota-ntristată,
Treceau grăbiţi drumeţii defăimându-L. Iar
Arhiereii de El îşi băteau joc. Deodată

Se-ntuneca pământul şi ceasul era şase
Iar totul amuţi, de nu s-au regăsit
Nici lacrimile vântului, nici croncăniri atrase
De chinurile Celui ce-ajunse răstignit.

Trei ceasuri întunericul a stăpânit,
Când glasul lui Iisus a sfredelit văzduhul:
„Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?”
Şi, după ce-a băut oţet, El şi-a dat duhul.

Părea că lumea toată-i doar lacrimă de vânt
Când s-a deschis deodat’ mormânt după mormânt!

Se zbenguiau peste cetate adieri hoinare
Şi umbrele se-ntretăiau, speranţe ferecând,
Nicio lumină nu se năştea în zare
Doar paşii lui Iisus „pre moarte călcând”.

Hlamida roşie schimbatu-I-s-a-alene
Cu hainele de-osândă. Şi-n drumul răstignirii
Plângeau amar femeile, iar Simon din Cirene
Pe umeri I-a dus crucea în locul Căpăţânii.

Vin amestecat cu fiere femeile I-au dat
Cu gând ca să nu simtă groaznica durere,
Dar nici o picătură în gură n-a luat,
Iar cuile muşcau din palmă-I cu putere.

Deodat’ cu El mai răstignit-au doi tâlhari
Când umbrele plângeau cu lacrimi aspre, mari.