Poezii Ortodoxe

Epistolia Domnului nostru Iisus Hristos ce ne-a trimis-o Dumnezeu din cer

Versificare inspirată din “Legenda Duminicii” sau “Epistolia lui Hristos pentru paza Duminicii”, considerat a fi cel mai vechi text scris în limba română dintre cele păstrate, tălmacit din limba slavonă în anul 1391 sau  1392  de către călugării copişti de la Mănăstirea Săpânţa-Peri din Maramureş, dar retălmăcit în secolul al XVI-lea după alt izvod, de către preotul ortodox Grigorie din Măhaci, ce l-a pus în circulaţie, ca lucrare misionară pentru respectarea Sfintei Duminici.

Acum blagosloviţi,
Fraţi creştini şi părinţi,
Căci din cer a căzut,
S-a spart şi desfăcut
Piatră mică şi grea,
Cu un răvaş în ea,
Scris cu slove sfinte
De învăţăminte
Şi-n el Domnul mustra
Pre creştini şi zicea:
“Pre voi sunt mâniat,
Căci nu m-aţi ascultat
Şi nu v-aţi pocăit
Precum v-am poruncit.
Cuvântul ce l-am scris,
Pre care l-am trimis,
Voi l-aţi nesocotit
Şi nu v-aţi pocăit
Şi Duminica mea,
Dată spre a şedea,
Voi nu aţi păzit-o
Si aţi nesocotit-o.
Pentru greul păcat
Eu m-am mâniat,
Trimis-am ierni grele
Cu viscole-n ele
Şi geruri cumplite,
Dar n-aţi luat aminte,
Dar pentru maica mea,
Ce pentru voi plângea,
Prăpădul l-am curmat,
De voi m-am îndurat
Şi nu v-am pedepsit
Cu focul cel cumplit.
De nu vă întoarceţi
Şi să nu mai faceţi
Păcate pre pământ,
Să nu mai suduiţi
Pre preoţi şi părinţi,
Voi da ploaie cu foc
Dincolo de soroc,
În luna Făurar
Veţi plânge cu amar
De veţi striga la morţi -
Ieşiţi din mormânt toţi,
Să intram noi, cei vii,
Cei loviţi de stihii,
Ieşiţi oseminte,
Ieşiţi din morminte,
Veniţi să ne scăpaţi
Pre noi cei blestemaţi!
Vai de cel ce-mi strică
Sfănta Duminică
Şi nu o cinsteşte,
Şi-o nesocoteşte!
Căci e adevărat
În ea am înviat
Şi în ea a venit
Gavriil ce a vestit
Mântuitor cuvânt
De la Duhul Cel Sfânt,
Precum s-a prorocit
Fecioara a zămislit”.
Acum blagosloviţi,
Fraţi creştini şi părinţi,
Pre popa duhovnic,
Smerit pravoslavnic,
Pre vrednicul tălmaci,
Preotul din Măhaci,
Care a izbândit,
Care a tălmacit,
Din graiul slavonesc
Pre graiul rumânesc
Şi pre misonarul
Gavriil Stiharul,
Care a stihuit
Pre stih potrivit!
Ferice să fie
De cel ce o scrie,
Cel ce o trimite
Şi-o dă înainte,
Pentru pocainţă
Şi spre folosinţă!
Dar fi-va în păcat
Cel ce-i învârtoşat
Şi n-o va izvodi,
La creştini spre a fi!

Nu scriu acum despre Freud sau Darwin
Sau despre teorii de evoluţionism,
Nu vreau să ofer apă în loc de vin;
Să gândim ce aduce noul modernism.

Ştiinţa atât de mult a evoluat
Electronicele ne ocupă tot timpul,
Privim cum omul în toate a evoluat,
Dar nu vedem în suflet vidul.

Privim ore în şir la Tv sau monitoare
Tot ceea ce  mass-media ne oferă
Nu percepem că suntem fiinţe muritoare
Fiind prim-solişti în a vieţii operă.

Evoluţia nu ne apropie de Dumnezeu,
Ci din contră mai mult ne îndepărtează;
Alergăm după vremelnicie cu suflet ateu
Şi în rest doar clipa de faţă contează!

Medicina şi ea mult a progresat
Cu medicaţie de ultima generaţie,
Dar azi cancerul nu este vindecat
Şi bolile psihice au rată de inflaţie.

Psihologii şi psihatrii fac prognosticuri
Depresia tot mai mulţi oameni cuprinde,
Nu observăm ale lumii frecvenţe ticuri
Şi că focul necredinţei nu surprinde.

Să încercăm Domnului să-I facem loc
În inimile noastre goale şi reci,
Să nu facem al lumii mârşav joc
Să purcedem pe ale credinţei poteci.

Lacrimi de iubire curg neîncetat,
Căci din iubire, Doamne, iubire ai creat.
Iar trupul se înfioară, căci dragostea din el
Îl poartă ca pe aripi, îl duce către cer.

De simți acea iubire, te lași purtat de ea;
E un mister ce face să-ți bată inima.
Căci viața din iubire se naște pe pământ
Şi-o altă inimioară vei auzi bătând.

Când lacrimi de iubire curg pe faţa ta,
Vei şti că din iubire ai fost sădit cândva.
Când lacrima iubirii în ochi ți-a încolțit,
Vei știi că din iubire ai fost și tu zidit.

De ce când eşti atâta de bogat în daruri,
Tu risipeşti necontenit,
În patimi şi plăceri ce-s trecătoare
Şi nu gândeşti că un final va fi sortit?

De ce refuzi să crezi în veşnicie
Şi ai un suflet care e nemuritor?
Că într-o zi când Judecata lumii se va face,
Ai să vezi cât erai Cerului dator.

De ce nu vrei să porţi mai mult de grijă,
Aceluia ce e din Dumnezeu suflare?
El e flămând de rugăciunea sfântă,
Şi însetat de a Sfintei Liturghii cântare.

De ce trăieşti fără de grijă,
Ca şi când niciodată lumea nu vei părăsi?
Suntem datori să îngrijim de suflet
Că vrem nu vrem, a morţii umbră va veni.

Tu ne-ai iubit şi ne-ai iertat,
Ai suferit şi ai răbdat,
Dar oamenii te-au chinuit,
Pe cruce ei te-au pironit.

Din moarte Tu ai înviat,
Biruitor te-ai arătat
Şi pe pământ iar vei veni,
Pe robii tăi vei mântui.

Hristos ar vrea
Ca să vorbim mai des cu El,
Să îl chemăm în rugăciune;
Ar vrea să Îl iubim mai mult,
Să îi urmăm prin fapte bune;

Ar vrea să îi iertăm pe toţi,
Cum şi El a iertat
Chiar pe aceia care
Cumplit L-au chinuit,
Deşi era nevinovat.

Când toți din jur m-au părăsit,
Iar eu îi mai iubeam…
Când sufletul mi l-au rănit
Eu tot îi preţuiam…

De n-ar fi fost iubirea Ta,
Credința mea în tine,
I-aș fi urât pe toți cei dragi
Și-n primul rând pe mine.

Doar ție Doamne îți datorez
O viață mai curată,
Povara unei vieți întregi
Cu tine am cărat-o.

Biserica cea sfântă,
Locaşul lui Hristos,
Este liman de mântuire
Sufletului de folos.

Acolo este Maica Sfântă,
Înlăcrimată-n rugăciune,
Îngeri şi sfinţi cer har
Pentru întreaga lume.

Acolo vine Mielul,
La orice Liturghie,
Pe-altar El se jertfeşte
Din marea Sa iubire.

Ne întinde-apoi Potirul
Să ne împărtăşim,
În taină pe Hristos
Atunci noi Îl primim.

Ne cheamă Împăratul
În zi de sărbătoare,
Să mergem cu nădejde
Şi bucurie mare!

O lume atăt de vastă te-nconjoară
Urmându-și cursul ei nestăvilit,
Şi-atîtea întrebări te împresoară
Tot urmărind răspunsul potrivit.

De sus în jos învălui cu privirea
Pământul tot  și apoi o-ntreagă zare,
Dar tu ești mic și-ai vrea cu mintea ta
Să poţi cuprinde în ea, o lume mare.

Cum cerul și pămîntul nu sunt una,
Dar împreună fac un tot comun,
Cum peste al nopții timp veghează luna
Iar soarele veghează al  zilei drum.

Acestea toate se-nvârtesc continuu
Şi fiecare are rolul său,
Căci orice element sau orice lucru
Aduce după el opusul său.

Așa  a fost mereu de când pământul
Şi raiul  pe pământ a fost zidit,
Iar omul a început să le observe
Când a gustat din fructul cel oprit.

Atunci treziți din starea neștiinței
Ca doi copii ce-ndată au crescut,
Au fost surprinși să-și vadă goliciunea
Ce până atunci de ea nu s-au sfiit.

De-ar fi știut că binele și răul
O să le aducă traiul osândit,
Ar mai fi vrut să guste oare mărul
Chiar de calități prin el și-au însușit.

Era atât de bine în grădină
Când răutatea nu îi cuprindea,
Când tot în jur vibra de armonie
Iar Dumnezeu de grijă le purta.

Păcatul  lor, ce te-a rănit pe tine,
Pe cei din jurul  tău, și-asemenea,
La rîndul lor, te vor răni pe tine,
Iar tu la rândul tău pe altcineva.

Doar o dorință arde acum în tine
Să te întorci la starea de început
Şi să recapeți forma purității
Din care singur te-ai lăsat căzut.

Prin dragoste, credinţă și speranţă,
Prin luptă cu dualitatea ta,
Îndepărtând aura păcătoasă
Şi răul ce-ți cuprinde inima.

Găsește binele ce zămislește-n tine
Şi darul tău ce-ți este hărăzit,
Nu încerca să le-nțelegi pe toate
Că nu acesta-i scopul definit.

Îmi este  trupul greu şi  inert,  ca la îngropăciune,
Iar sufletul uşor şi luminos precum o rugăciune…
Trupul plin de dorinţe mă trage în jos, ca să pier…
Sufletul se înalţă pe aripi de îngeri, la Cer…

Între trup şi suflet este o delicată scară ,
Pe care voinţa mea urcă mereu şi coboară…
Între Rai şi Pământ este-o scară înaltă, de Sus,
Pe care tot timpul,  coboară Domnul Iisus…

Între om şi Dumnezeu este o scară nevăzută,
Împodobită şi binecuvântată de Duhul Sfânt,
Este însăşi  Maria, Maica Preacurată şi Sfântă,
Ea  uneşte prin rugăciune blândă , Cerul  de  Pământ…