Se-apropie miez de noapte,
E-ntuneric în grădini;
Doar pe-alocuri se-aud şoapte,
Se aprind lumini.

Iată-ncepe rugăciunea,
După un scurt somn;
Toaca bate, bate-ntruna,
Nu mai pot să dorm.

Lâng-un iaz uitat de lume
Şade fastuos
O biserică străbună,
Casa lui Hristos.

Taine mari se-ascund aici
În ‘ăst colţişor,
Sfinţit de viaţa ascetă
De nevoitor.

Slujba-ncepe.
Se adună, în chip nevăzut,
Cete de sfinţi şi de îngeri
În locaşul sfânt.

Ctitorii cei mari ai ei,
Martirii Brâncoveni,
Sunt prezenţi acum
Ca şi-n alte seri.

Dar mai mult decât aceştia,
Străluceşte mai presus
O Fecioară Prea aleasă:
- Maica lui Iisus –

Şi de sus, vine din ceruri
Chiar Domnul Hristos,
Care binecuvintează
Pe-orice credincios.

Ce evlavios se roagă
Lângă ai săi sfinţi,
Răbdători îngenunchează
Tăcuţi şi cuminţi.

Negrul nopţii-aici dispare.
Candelele ard,
Maici în sobre haine negre
Portă-n inimi nufăr alb.

Iar un preot iată-apare,
Ca venit de Sus
Şi dă binecuvântare
Slujbei lui Iisus.

Veştmintele-i luminoase
Vădesc dragostea curată
Ce se-ascunde-n al său suflet
Şi credinţa-i neschimbată.

Împreună ei se roagă
Cu lacrimi fierbinţi;
Cum să nu audă Domnul
A lor rugăminţi?

Rug aprins spre Cer porneşte
Din inimi de foc,
Cu-alte inimi se-ntâlneşte
Şi toţi la un loc,

Aduc Domnului,
Umilă, caldă rugăciune,
Slavă Creatorului
Şi închinăciune!

Mai mulţi fraţi se frământau
Şi răspunsul nu aflau
La această întrebare:
“Care faptă e mai mare?”

Unul spuse că-i postirea,
Altul că-i milostivirea,
Rugăciunea, ascultarea,
Vorba bună, sau iertarea.

Şi-alte fapte minunate
Au fost atunci arătate;
Dar Antonie cel Mare,
Le răspunse la-ntrebare.

Cea mai mare dintre toate
E înţelepciunea, frate;
Fă totul cu rânduială
Şi cu dreaptă socoteală.

În viaţa voastră aţi slujit
Aprins, lui Dumnezeu
Cu râvnă sfântă aţi luptat,
Cu dragoste, mereu.

Chiar dacă drumul către rai
A fost mai mult spinos,
Ştiaţi că este calea
Ce duce la Hristos.

Aţi vrut să fiţi pe veci cu El
În Slava cea de Sus
Şi să aduceţi multe oi
În turma lui Iisus.

Acum din Cer , spre noi,
Priviţi cu îndurare
La Domnul, nouă mijlociţi
Milă şi iertare.

Nu ştiu cât voi trăi în lume,
Nici ceasul când să plec, voieşti,
Nu ştiu cum îmi va fi sfârşitul,
Dar Doamne, ştiu cât mă iubeşti.

De ce ai vrut să îmi dai viaţă
Şi pentru ce eu am trăit,
Nu ştiu prea bine nici acuma,
Dar am aflat cât m-ai iubit.

Copilul bun ascultă povaţa înţeleaptă,
Iar de-a greşit, greşeala şi-o îndreaptă,
Pe cei din jur iubeşte, pe-oricine a iertat,
Nu este om cu care să fie el certat.

Părinţii şi-i iubeşte cu-o dragoste profundă
Vorba lor pentru el lege-i, de ei mereu ascultă
Şi îi ajută la treburi cu râvnă şi cu spor,
Pe fraţii săi nu-i uită, le este bun prieten lor.

La şcoală e exemplu pentru colegii săi,
Nu vrea nicicând să umble pe alte rele căi.
El bucurie multă ca să aducă vrea
Părinţilor, profesorilor , oricât el va putea.

De Dumnezeu nu uită, îl cheamă-n ajutor,
Dar îi şi mulţumeşte, aşa cum e dator.
Căci  mult iubeşte Domnul pe-aceşti copii cuminţi,
Şi-ascultă totdeauna ale lor rugăminţi.

O pisică torcătoare,
Gingaşă, cu blana moale,
Mieuna, cerând agale,
La un câine, de măncare.

Câinele, mai credincios,
Luă carnea de pe-un os,
Ce-l găsi cu osteneală
Şi îi dete cu sfială:

“- Ia, mănâncă, sora mea,
Eu, oi mai găsi ceva!”
“- Bucata ce tu mi-ai dat,
O termin imediat!

Deci, te du şi fugăreşte
Vreun pui sau chiar un peşte
Şi mi-l dă neapărat
Până se va fi-nnoptat!”

Câinele umil plecă,
Hrana de o căută,
Pentru sora lui drăguţă,
Sărmana de pisicuţă.

Şi după lungi căutări,
Trudă multă, alergări,
Îi aduse-un şoricel,
Tot jucându-se cu el.

“-De-aste feluri sunt sătulă,
Adu-mi mâncare mai bună!
Nu vezi cât de mult trudesc,
N-am timp nici să lenevesc.”

Dar deşi milos, ştim bine,
Câinele-şi veni în fire;
Şi-I răspunse imediat,
Pe un ton cam răspicat:

“-Dacă nu te cunoşteam,
Poate, iată, te credeam;
De vrei să ai de mâncare,
Pleacă tu la vânătoare!”

Pisica tot n-a plecat,
Ci la fel a procedat
Şi uşor a păcălit
Pe alt câine ce-a găsit.

Cum putem ajuta oare
O pisică rugătoare,
Care hrană nu găseşte,
Deşi deloc nu munceşte?!

Copilul când este mic,
N-are grijă de nimic;

Ştie el că mama sa ,
Îi dă toate câte vrea.

Iar de e ascultător,
De nimic nu duce dor.

Tot aşa şi Dumnezeu,
Ne ajută tot mereu

Şi de noi se îngrijeşte,
Căci prea mult El ne iubeşte.

Ce pot face eu oricând,
E ca de El să ascult

Legea Lui să urmăresc,
Poruncile să-mplinesc.

,,Năstrapa cea de aur fie sufletul tău,
cărbunele evlaviei, acum e Dumnezeu.
Răsufli-n Rugăciunea cea fără de cuvânt
şi arzi numai din Smirna dorului celui Sfânt
Fără urmă de scrum ajungi la Dumnezeu
mireasmă este, în duh, inel Numelui Său
Ţi-e trupul crug curat de humă biruită
şi sorbi prin cinci simţuri Dulceaţa negrăită.”

Ce vrei să fii, suflete hoinar ?
Alege din piatra zarului clar.
Dă-o de-a dura să sune pe podea
Ursita, vrerea şi inima ta.
Ce vrei să fii: viteaz sau mişel,
calea de-a dreptul sau drumul inel,
apa revărsată fără hotar
sau cremene tare de amnar,
steaua cea mare - oglindă pe ţară
sau mică firidă sub lumina de ceară,
coardă de arc sau moliciune de lână,
fructul de foc sau hârb de ţărână?
Alege şi drumuieşte-ţi zarul din mână!