Poezii Ortodoxe

Se crapă pietrele de ger,
Afară ninge și îngheață
Iar eu nimic nu cer
Decât o mult mai caldă viață.

O lume tristă-i îmbrăcată
În haine sure de zăpadă,
Iar cerul nins și lunca toată
Nici o minune nu mai adă.

Nu-i alb, cum a fost odată,
E totul gri, întunecat,
E fruntea bradului uscată
Iar sărbătorile-s înnegrite, s-au uitat.

De sărbători acum e întuneric,
Nu-i veselie, nici lumină
Doar cel rău e mai puternic
Iar pace nu lasă să vină.

E lumea rea, s-a-nfumurat,
Vorbesc de rău pe-apropiați,
De Dumnezeu poate au-uitat,
Acum doar idolii nu-s mai uitați.

Dar aștept, și eu, și tu,
Cu sufletul plin de nădejde
Că într-o zi nu va fi NU,
Ci doar DA, “Dumnezeu ne mântuiește!”.

Arsenie Părinte
Precum tu pe pământ
Ai dus o viață sfântă
Ești pentru noi un Sfânt.
În jurul tău Părinte
Lumea ai adunat
Iar prin Duhul Sfânt
Pe toți ne-ai luminat.
Primește-ne Părinte
La sânul iubitor
Păcatele să ajungă
În apa mărilor.
Iubește-ne Părinte
Și noi să te iubim
Astfel Legea Sfântă
Cu toții să o împlinim.
Arsenie-Părinte
Te roagă pentru noi
Fii tu păstorul nostru
Iar noi doar blânde oi,
Arată-ne tu calea
Cea bună de urmat,
Că tu ne ești părinte
Și frate adevărat.
Preabunule Părinte
Nu ne lasă pieirii
Că faptele nu ajung
Pe calea mântuirii.
Salvează-ne Părinte
Din lațul cel vrăjmaș
Pe cei ce te cunoaștem
De aici din Făgăraș.
La ține ne e nădejdea
Tu ne ești salvator
Suntem în clipe grele
Noi, un întreg popor.
De unde ești acuma
Mai mult poți să ne ajuți
Pe calea mântuirii
Vrăjmașii să-i înfrunți.

Am venit să colindăm
Colinda-i cu folos,
Colindăm Maicuții Sfinte
Că ne-a născut pe Hristos.

Colindăm Pruncului Sfânt
Colinda-i cu folos,
Că să știe tot creștinul
Că azi s-a născut Hristos!

Naștere ce-a împreunat
Cerul și pământul,
Pe oameni cu Dumnezeu
Cum a spus Cuvântul.

Am venit să colindăm
Colinda-i cu folos,
Lui Hristos să ne închinăm
La praznic Luminos.

Hai cu toți să colindăm
Colinzi de fericire,
Că Nașterea lui Hristos
Ne aduce mântuire.

Și mai vin colindători
Din deal, de pe colină,
Ei aduc în cântul lor
Lumină din lumină.

Să fim cu toții îmbăiați
De această Lumină,
Să avem peste tot anul
O viață mai senină.

Iar la anul care vine
Colinda-i cu folos
Sigur ne va fi mai bine
Din mila lui Hristos.

Iisus și Maica Sfântă
Iubesc colindătorii,
În Biserici se întâlnesc
De dragul Sărbătorii.

Sunt păcătosul nevrednic
Ce nu-l iubesc pe Dumnezeu
Nu am dragoste de aproapele
Contrarul poruncilor sunt eu.

Gandu-i la cele pământești
Dacă mi-ar fi la Hristos,
Ar fi un semn că Îl iubesc
Și în lume aș trăi cu folos.

Dacă nu împlinesc poruncile
Iată dovadă că nu-l iubesc,
Mintea nu gândește la Iisus
Și inima mi-o împietresc.

Nu cred în cele religioase
La viață veșnică nu gândesc
Lipsit de virtuți, plin de păcate
Cuvântul evangheliei nu împlinesc.

Neiubind pe aproapele
Am iubire de sine și mândrie,
Viață dezordonată, nechibzuită
Uneori sunt plin de mânie.

De-aș gândi mereu la Dumnezeu
Cu totul altfel m-aș purta,
Aș pune piedică păcatelor
Și întunericul mi-aș lumina.

Mă mărturisesc Ție, Hristoase
Că mai am multe, alte păcate
Dar cu lacrimi îmi cer iertare
Din milă Ta îmi vor fi iertate.

Era o fată în lume
Ce râvnea la fapte bune,
Dar în păcat petrecea
Astfel celui rău slujea.

Şi acesta hotărî
La Dumnezeu s-o pârască,
Dreptul să îi dăruiască
Să o pună la-ncercare
Chiar în ziua următoare.

Dimineaţa de îndată vine,
Dar mama ei rosteşte rugăciune
Ca fata ei să fie ocrotită
Şi ruga ei de mamă
I-a fost îndeplinită.

Trecu apoi o vreme,
Iar cel îmbătrânit în rele
Momentul aştepta.
Dar iată că spre ceruri
Mâinile îşi întindea o fată
Cerând ca sora ei să fie apărată.

Văzând că n-are nici un spor
Vicleanul chemă alte duhuri rele
Să-i vină în ajutor.
Dar se-auzi din depărtări
A fratelui  strigare, pentru a lui soră
Cerând la Domnul îndurare.

Apoi, apropiindu-se spre noapte,
Se auzeau ca nişte şoapte:
“Doamne, nu-i lăsa pe-aceia care
Mi-au fost sprijin şi-alinare!”

Miez de noapte se-apropia,
Iar vicleanul se gândea
Că tot omul va dormi
Şi prilej el va găsi.

Dar lumini în depărtare
Se vedeau prin neagra zare:
Monahii în rugăciune
Cuprindeau întreaga lume.

Iar diavolul ruşinat
Uşurel s-a depărtat,
Sperând să găsească-o zi
Când pe om ar birui.

Din Izvorul Luminii sublime
Coboară-mi lumină în gând
Şi pace-n umila-mi micime
De la Tine Păstorul meu blând.
Revarsă-mi în inimă iubire
Ca şi eu doar iubire să ofer,
Mângâie-mi neputincioasa fire
Ca din Tine să respir, să sper…
Trimite-mi Doamne blândeţe
Să pot oricând a mângâia
Şi lacrimi curate în tristeţe
Cu rugăciunea să pot tămâia.
Paşii mei să nu obosească
Pe drumul spinos al vieţii,
Mâna să dăruie, să nu cârtească
Spre Lazării de la porţile cetăţii.
Ochii mei să privească la Cer
La deşertăciuni să nu ia aminte,
Să înveţe că toate se sting, pier
În inimă să cânte sfintele cuvinte.

Pe un drum lăturalnic, întunecat
De piatră ascuţită, tăioasă,
O femeie trecea cu capul plecat
Cu faţa brăzdată, de lacrimi arsă.

Inima îi zvâcnea în durere
Ştiind că “prietenii” au trădat,
Un ţel înalt de adâncă mângâiere
Ce strămoşii zestre ne-au lăsat.

A strigat din ale ei răsputeri
Iubirea pentru dreapta credinţă,
Dar i-au turnat oţet în dureri
Fără nici un pic de căinţă!

Mărturisitorii credinţei azi plâng
Când fiarele încet ne încolţesc,
Rugăciuni pentru noi ei strâng
Când oile cu lupii se însoţesc.

Banalităţi simţite
secretă mintea-n noi,
când peste necredinţă
plutesc neguri şi ploi,
formalităţi, pretexte
şi ispite ca un roi
străpung al conştiinţei
prostiei celei noi.

Idoli se-aştern în grabă
peste al vieţii gard
punând ca biruinţă
sălbăticia-n steag,
prin birul necredinţei
pecete celui slab.

Răsar semnele morţii,
sminteala e în toi
călcând printre credinţă
mândria luptă-n noi,
timpu-i de baricadă
cuvinte-s de folos
suicidaţi genunchiul
la poarta lui Hristos,
punând ca tânguire
o lacrimă pios.

Oare-ai putea genunchi
strivit în rugăciune
să fii podoabă casei lui Hristos,
ca prin lumina sfântă ce-nconjoară
tot neamul gol şi ruşinos
să stea tăcerea ta, ca o comoară…
păstrată de creştinul ortodox?
Oare-ai putea genunchi
strivit în rugăciune
să-ntorci al neputinţei glas duhovnicesc,
ca printre lacrimi de mărturisire
să fie o voce sfântă de odihnă…
a-mpovăraţilor întru Hristos?
Oare-ai putea genunchi
strivit în rugăciune
să pui pecete gândului evlavios
cu Sfânta cruce şi Treime,
când viaţa-i mândra slăbiciune
şi nepăsare-ntru Hristos…
pentru creştinul ortodox?
Deschide braţul tău cel sfânt, Iisuse,
pentru tăcerea ortodoxului genunchi,
şi-adună tot piciorul rătăcirii
c-a Ta este putinţa
ce-i neputinţa glasului de rând,
şi îndrăzneala inimilor muribunde
creştinilor le dă soroc,
să biruim asemeni Ţie
când răstignit pentru cununa Împărăţiei,
Golgota ţi-a fost loc.

Trimit către Tine, al meu Dumnezeu,
cerinţe-n suspin şi nopţi nedormite,
n-am glas în cuvinte şi nici ţelul meu
de nu-i către Tine, iubire fierbinte
si gânduri căite prin sufletul meu.

Ascultă Tu, Doamne, suspinul duios
ce-apasă-n tăcere sufletul meu,
că nu-i fără vină, dar nici de folos,
si-apoi fară urmă, de nu-i dai o mână,
s-ar pierde-n grădina celui de jos.

Privesc către ceruri şi cruce-mi doresc,
Domnul să-mi fie lumina, suirea de jos,
şi-o lacrimă adie, de n-ar fi să fie
plecat în robie, obrazul roşit
prin fapta-i tărie, ce-l trage sfios.

Dă-mi Doamne, din timpul ce mi-e de folos
să-ndrept a Ta milă din sufletul meu,
cu voia Ta, Doamne, coroana sublimă
să-mi stea fără vină, prin duhul iertării,
pe capul lăsat cât mai jos. Amin.