Poezii Ortodoxe

,,Părinţii au mâncat aguridă
Şi copiilor li s-au strepezit dinţii”;
Fie ca Sfântă Scriptură să aprindă
Flacăra credinţei ce au gustat-o Sfinţii!

Păcatele tinereţilor şi neştiinţa
Lovesc în urmaşi cu sălbăticie,
Se cutremură părinţilor toată fiinţa
Când copiii port poveri cu silnicie.

Lumea astăzi nu mai ia aminte
La învăţătura Sfinţilor Părinţi
Şi Decalogul neîmplinit se simte
În atitudinea ,, copiilor-doriţi”.

Se scutură relele în aceşti copii
Ca primăvara florile albe de măr,
În ochii părinţilor fierbinţi sunt stropii,
Că au semănat minciună în loc de adevăr.

Dacă prin pocăinţă nu ne vom întoarce
La Domnul nostru mult milostiv,
În suflet nu vom avea pic de pace
Iar copiii vor mai plânge cu motiv!

Ce simplu este pentru fiecare
Om, să facă diferenţă între Lumină şi întuneric;
Rugăciunea este aceea care pe toţi
Ne ajută să ne
Eliberăm de povara întunericului din noi.
Lumina aduce cu ea adevărate bucurii pe care
IUBIREA le presară pe calea ta şi pe a mea.
Ascultând şi împlinind Cuvântul vom avea acea minunată

Binecuvântare, care vine de sus când ai mai multă nevoie;
Existăm pentru a-L căuta şi a-L găsi pe Acela care este
Regele regilor, Pe Acela care S-a jertfit pentru tine şi pentru mine;
EL ne iubeşte pe toţi şi doreşte că toţi să
Ne mântuim şi să învăţăm să iubim, aşa cum EL ne-a iubit şi ne iubeşte.
De la EL am primit Viaţă,
EL ESTE VIAŢA NOASTRĂ A TUTUROR.

În liniştea supremă a câmpiei,
Te-am simţit, Doamne, în lanuri fremătând!
Erai acolo, în culmea bucuriei.
Priveai în bob, pâinea crescând.

Ne vrem atât de singuri, câteodată
Că, în păduri, ne fuge gândul-revanşard.
Dar când dispare parcă, lumea toată,
Rămân doar fricile care ne ard.

Şi iar şi iar, luând-o de la capăt,
Pe-o aţă, zilele le înşiruim,
Clătind lumina în izvorul proaspăt,
O nouă faţă, lumii, dăruim.

Au înflorit caişii, aşa cum visele-nfloresc
Şi simt o bucurie ce nu pot să o definesc!
E numai primăvara, ce sufletul inundă,
Lumina vieţii calmă, căldura ce abundă.

Au înflorit caişii, inimii mele-i spun!
Narcise şi lalele îmi înfloresc în drum.
Tu, bucură-te iară, inimă iubitoare!
Rămâi, în primăvară cea mai frumoasă floare!

Doamne, îţi mulţumesc că mi-ai dat
Ochi de privit şi mâini de mângâiat,
Inimă de pâlpâit şi gură de sărutat!

Paşi, să mă poarte spre el, Tu mi-ai dat
Şi mintea s-aleagă un suflet curat
Pe care să-l mângâi neîncetat!

Şi, Doamne, eu îţi mulţumesc zi de zi
Că în iubire, cu drag, Tu mă ţii
Dar eu, nu Ţi-am dat decât poezii,

Cuvinte, să spună, cât pot să slăvesc
Iubirea de oameni şi cât îi iubesc
Şi câte-am făcut ca să-i mulţumesc!

Necazul, m-a apropiat de Tine
Şi m-a-nvăţat ca să mă rog,
Căci viaţa mea mi-a fost clădită pe ruine
Şi am trăit mereu ca un olog.

Când viaţa mea era în desfătare
Eu nu vroiam să ştiu de-al Tău cuvânt
Şi mă afundam mereu tot în pierzare
Să mă întorc spre Tine, n-aveam gând.

Iar Tu, cu a Ta Înţelepciune
Mi-ai biruit orgoliul ce mă stăpânea
Şi m-ai trezit să-mi văd nelegiuirea
Şi viaţa mea murdară, în care petreceam.

Necazul m-a-nvăţat să ard în rugăciune
Să simt dulceaţa Tainelor Cereşti,
Să spun la toţi, cât m-Ai iubit pe mine
Şi cât de fericit mă simt, că mă iubeşti!

Să spun la toţi, ce mare bunătate
Mi-Ai dăruit, când am simţit necazul,
Cu-a Ta iubire m-ai acoperit
Şi a Ta Mână Sfântă mi-A spălat obrazul.

De o ruşine mare, ce mă-nconjura
Spălata-i a mea faţă, cu a Ta iubire,
Şi tot trecutul meu murdar
Mi l-ai spălat, şi m-ai apropiat de Tine.

Necazul m-a-nvăţat ce e iubirea
Şi mila celor ce mă înconjurau,
Să văd că sunt neputincios cu firea
Şi am nevoie de iubirea lor.

Necazul m-a-nvăţat ce e iertarea,
Ce trebuie mereu s-o dăruiesc,
Să nu fiu stăpânit de gând de răzbunare,
Pe toţi din jurul meu, mereu să îi iubesc!

Era pustiu, şi-n gândurile mele,
Sălăşluia deşertul fără sens…
Te căutam pe străzi şi-n pieţe,
Dar glasul tău în inimă-mi vorbea
Şi nu ştiam de unde vine.
Iată! Azi lumea mea învie!
Era cenuşie când încă te căutăm
Pe străzi pustii, întrebând vântul
Când mi te va aduce înapoi?
Un strop de mir mi-a amintit de noi…
L-am lăsat să curgă între sânii mei
Şi să învie dragostea ce adormise…
Nu te-am pierdut! Eşti mai viu că oricând!
Nici moartea şi nici timpul nu a stat între noi!
Nu va sta niciodată…
Am învins-o pe o cruce cândva
Şi ştiu că te vei întoarce
Curând pentru noi.
Nu mai întreb vântul acum,
Căci te am
mereu în inima mea…
Glasul tău acolo îl aud
Şi-mi vorbeşte frumos.
Tu ai colorat lumea mea cenuşie
Cu dragostea ta,
În culori mai frumoase
Decât mi-aş fi putut imagina…

Ce este viața aceasta pentru om?
Un șir întreg de răni și suferinţe.
Să se ridice unul și să spună,
Că n-a răbdat în viață umilințe.

Poți tu să spui că n-ai greşit vreodată,
Că n-ai mințit, că nu ai judecat,
Că ai urmat tot timpul calea dreaptă,
Sau nu știi ce-i acela un păcat?

O, da. Tu știi, și chiar de nu ai vrea
Să recunoști că porți vreo vină-n tine,
Tu duci o luptă toată viața ta
Cu tot ce te înconjoară, și cu tine.

Când greul vieții, povara crucii tale,
Îți pare câteodată atât de grea,
Priveşte omule, o cruce, pe Golgota,
Ce poartă-n ea povara cea mai grea.

Un trup zdrobit, bătut în cuie, prins de cruce.
Un suflet blând, curat, fără păcat.
L-au răstignit pe cel ce-ntreaga viață,
Minuni și fapte bune a semănat.

Ce mare e contrastul răutății!
În fața unui om atât de blînd.
Ce mare e păcatul omenirii!
Când Maica stă sub cruce lăcrimând.

Să luăm aminte la jertfa lui Iisus,
La sângele ce-a curs nevinovat.
La toți cei ce-au răbdat, asemeni lui,
Să nu mai repetăm la nesfârșit acest păcat.

De-am fi mai buni cu cei de lângă noi,
Cu cei mai slabi, aflaţi în suferință,
Puțin, cîte puțin, mai iertători,
Să dăm dovadă de iubire și credinţă.

De am putea cărarea vieții noastre,
S-o semănăm cu florile virtuţii,
Cu dragoste, credinţă și nădejde,
Ce dulce ar fi povara, către drumul crucii.

Să nu răspundem răului, cu rău,
De orice viclenie să fugim,
Căci două rele, nasc al treilea rău;
Și doar prin jertfă, răul îl stârpim.

Să ne rugăm la bunul Dumnezeu,
Să lumineze calea vieții noastre,
Iar bucuria sfintei învieri,
Să ne pătrundă-n suflet și în case.

Cu braţele-Ţi întinse
Ne îmbrăţişai pe toţi,
Cu rănile-Ţi aprinse
Din moarte Tu ne scoţi.

Şi în dureri cumplite
Tot trupul îţi suspină,
Dar sufletele avide
Apusul Tău le alină.

Cu faţa însângerată,
Cu ochii blânzi-cereşti,
Iubirea-Ţi prea înaltă
Ai vrut să ne-o sădeşti.

Atunci eu nu am înţeles
Jertfa-Ţi de pe Cruce
Şi că Tu, Mielul cel ales,
Păcatele mele vei duce!

Dă-mi Doamne lacrimi
Să pot să mă îndrept,
Să nu uit acele patimi,
Domnul meu cel Drept!