Ion UNTARU : Mersul pe mare

Motto: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Matei 14.31

Vâslaşii obosiseră trăgând la rame
apa creştea la picioarele lor
şi Simon în acea noapte adâncă
ştia că ei îneca-se-vor
Pământul rămăsese departe
Învăţătorul Se ruga pe munte,
iar ei aveau moartea în faţă
şi nu ştiau cum s-o înfrunte
De ce nu eşti Doamne, cu noi?
Pe mulţi ai adus Tu la viaţă
iată noi, apostolii Tăi
vom fi morţi mâine dimineaţă
Noaptea ca păcatul, adâncul la fel
Întunericul vine de dedesubt
şi a cuprins toată lumea aceasta
de care iată, noi ne-am şi rupt
Strigăte-n beznă: – El e Acesta!
Merge pe mare ca şi pe uscat!
Cheamă-mă la Tine Doamne,
dacă vrei să cred cu adevărat!
– Vino!
Simon coboară, apa e tare
un pas, încă unul. Parcă visez
merg şi eu ca El! Nu se poate
să-mi fac din iluzie, crez!
Ce simplu e! Şi totuşi
cât e de greu şi profund
oh, năpraznic e vântul
Şi dacă mă-nşel?
Salvează-mă Doamne,
că eu mă scufund!

Ioana VOICILA DOBRE : Poetului la moartea sa

Dedicată poetului Adrian PĂUNESCU

Zăpezile postume au început să cadă
Şi lumea, adevărul a început să-l vadă
Cum la nevreme iarna în vară azi începe
La fel plecarea ta, e ce nu pot pricepe.

În vine îmi îngheaţă cuvântul de iubire
Cum te-am iubit în viaţă, poete, în neştire!
Cum m-am rugat la stele mereu să lumineze
Suişul vieţii tale, mereu pe metereze.

Sărac şi fără vlagă, mă laşi acum o pradă
Să duc lămpaşul tău în lumea de paradă.
Biet lampagiu se duse într-o audienţă
La însusi Dumnezeu, să ceară-acum clemenţă
(pentru poporul său).

Să stăm în rugăciune şi să luăm aminte
Că viaţa-i trecătoare şi trece prin morminte!
Să nu uiţi niciodată, popor înstrăinat
Cum, către Dumnezeu, poetul te-a-nălţat!

Ovidiu : Vremea de inceput

Din lista nesfârşită de păcate
Încerc să fug pe cât se poate,
Dar litere şi fraze, ploaie de cuvinte
Îmi cad acum pe ochi şi-n minte.

Mi s-a părut aşa de omenesc
Greşeala, dar şi felul cum greşesc.
De ce nu m-am oprit în clipa de odihnă
Şi mi-am dorit mai mult, dar fără tihnă.

Odată tot ce-i dus nu-l mai întorci,
Ce rupi, cu greu mai poţi să coşi.
Frânturi de rugăminţi au mai rămas
Trezirea suflete, eu nu mă las…

Alăturaţi cu toţii-n rugăciune
Suntem departe şi apropiaţi de tine
Aşa e şi cu acum, e început de drum
Inima sus, pornim spre tot ce-i bun.

Cristina ONOIU : Misionarul

Sufletele mele dragi,
Vreau ca să împart cu voi
Bucuria de-a simţi
Că Domnul este cu noi.

Vreau ca să vă îndulcesc
Cu-o frumoasă istorioară,
Ca toţi să vă bucuraţi…
S-a-ntâmplat odinioară,

Un tânăr misionar,
Slujitor al lui Hristos,
Propovăduia-ntr-un sat
Învăţături de folos.

Dintr-o dată, cineva
Îl loveşte cu o piatră,
Sângele-i curgea şiroi,
Dar el vorbea către gloată.

Mărturisea pe Hristos,
Cu căldură şi iubire,
Despre Crucea grea şi Patimi,
Despre a Domnului Jertfire.

Vorbea atât de frumos,
Încât cel ce l-a lovit,
S-a aşezat lângă el,
A plâns şi s-a pocăit.

Mulţi l-au mai urmat atunci
Şi Îi slujeau lui Hristos,
Dar mai marele păgânilor,
La-ntâmpinat furios,

L-a luat, l-a alungat
Până la marginea satului,
Aruncat într-o prăpastie,
Zăcea fiind al nimănui.

S-a trezit ca dintr-un somn,
Întâmpinat de un Păstor,
Care-Şi pilmba mâna blândă
Pe frunte, liniştitor.

I-a luat toată durerea,
Toată suferinţa lui,
Şi fiindu-i foarte sete,
Ceru-apă Străinului.

Lânga ei curgea o apă,
Limpede, liniştitoare,
Stăinul luă în palme
Şi-i dă să bea spre-alinare.

A băut tânăru-o dată,
De două, chiar de trei ori,
Şi-a treia oară, bând apă,
Văzu-urmele cuielor.

Dintr-o dată îşi deschise,
Ochii mari, strălucitori,
Şi striga de fericire:
“Scumpul meu Mântuitor!”…

Dar n-a mai văzut pe nimeni,
Numai un glas blând ce-i zise:
“Nu te teme, Sunt cu tine,
Du-te şi măruriseşte,

Spune-le despre iubirea
Ce o am Eu pentru voi,
Şi puterea Mea cea mare
De-a vă scăpa din nevoi.”

Astfel tânăru-a plecat,
Vindecat şi-ncrezător
Că mereu o să-l ajute
Scumpul lui Mântuitor.

Oamenii când l-au văzut,
Ca din morţi înviat
Cu toţii au mărturisit,
Pe Dumnezeu adevărat.

Să ştiţi, sufleţele dragi,
Că în acel sat şi acum
E-o biserică creştină,
Chiar dacă a fost sat păgân.

Aşa a fost rânduit,
De Preabunul Dumnezeu,
Să fie slăvit de noi,
Să-I slujim mereu, mereu…

Să-ncercăm şi noi să fim
Buni misionari în lume,
Să putem cânta voios:
“Slăvit să fii în veci, Doamne.”
Amin.

Carmen : Avem sfinti

Sunt mii de sfinţi
Ce-au îndurat martiriu,
Chinuri cumplite ei au suferit,
Dar câţi din oameni
Ştiu de-a lor durere,
Câţi despre ei au auzit?

Avem mulţi sfinţi
Ce mijlocesc la Domnul
Pentru a noastră mântuire,
Să le aducem şi noi astăzi
Prinos de mulţumire.

Să le urmăm credinţa neclinită
Şi dragostea de Dumnezeu,
Să îi rugăm să ne ajute,
Căci drumul vieţii este
Din zi în zi mai greu.