Poezii Ortodoxe

Trimit către Tine, al meu Dumnezeu,
cerinţe-n suspin şi nopţi nedormite,
n-am glas în cuvinte şi nici ţelul meu
de nu-i către Tine, iubire fierbinte
si gânduri căite prin sufletul meu.

Ascultă Tu, Doamne, suspinul duios
ce-apasă-n tăcere sufletul meu,
că nu-i fără vină, dar nici de folos,
si-apoi fară urmă, de nu-i dai o mână,
s-ar pierde-n grădina celui de jos.

Privesc către ceruri şi cruce-mi doresc,
Domnul să-mi fie lumina, suirea de jos,
şi-o lacrimă adie, de n-ar fi să fie
plecat în robie, obrazul roşit
prin fapta-i tărie, ce-l trage sfios.

Dă-mi Doamne, din timpul ce mi-e de folos
să-ndrept a Ta milă din sufletul meu,
cu voia Ta, Doamne, coroana sublimă
să-mi stea fără vină, prin duhul iertării,
pe capul lăsat cât mai jos. Amin.

timpuri purtate-n iubirea de sine
stau podium modern creştinului veac,
prin lupta-n cinstirea plăcerilor fine
şi fuga credinţei din capul posac.

deşertul părerii se-nalţă pe sine
şi onoruri jivine pătrunse-s în os,
că-n bernă-i ţinut blazonul iubirii
dând crucii creştine locul pietros.

şi-n tâmple, jalnic se bat ologii,
vrând crucii emblemă de ortodox,
de nu-i legământul jertfirii de sine
în faţa iubirii şi-al Domnului os.

timpuri, purtate-n imagini pe dos
ne bat iară pragul şi cupa jertfirii,
vrând masa creştină pătată să fie
şi drept în credinţă, osul hidos.

timpuri în altfel de timpuri, prigoane-n
clădiri răstignite ce-adună timpane,
când totu-i reverii în astfel de timpuri
străpunse-n credinţă, sfinţi şi icoane.

Peste câmpuri monahale
paşte Floarea cea Cerească,
frunza neagră a dreptăţii
cu genunchii-n osteneală.

De sunt frunzele-n metanii,
duhu-i sfânt, ceru-şi presară
lacrimi-n glasul monahii,
rugăciunii dându-i mană.

Teamă-i pusă-n cea fiară
viespii frânte-s de duh sfânt,
când în geană monahală
soarele-i rugă şi cânt.

Munţilor pitiţi sub creste
pustinicii le dau mireasmă,
jertfă-i fruntea rugăciunii
stâncă-n viaţa crestinească.

Chiar şi suflete-n adâncuri
mişcă frunza monahală,
când prin osteneală rugii
sânge sfânt e şters din rană.

Sunt comori ce nu-s atinse
de priceperea lumească,
voia minţii depărtandu-i
chiar de Floarea cea Cerească.

Un chip atât de blând privea spre mine,
Iar eu privindu-l știam că mă iubea
Căci ochii mei îl căutau de parcă
Știau că ochii Lui senini mă urmăreau.

Pe vremea când eram numai de-o șchioapă
Și chipul Tău, chiar dacă zugrăvit,
Mă urmărea de fiecare dată
Și-mi adresa tacit “Bine ai venit!”

Avea o dragoste atâta de deplină
Și toată-nțelepciunea de sub cer,
Simțeam cumva protecția Divină
Doar de-mi purtam privirea către El.

Tânjesc și-acum după acea iubire
Ce numai de la El o pot avea,
Credința și speranța-n fericire
Și teama mea de judecata Sa.

Mă tem că viața mea mă osîndește
Și mă desparte de ceea ce iubesc,
Și-atunci când cad eu știu că mă privește,
Iar sub povara neputinței, mă smeresc.

Dar știu că doar gândindu-mă la Tine
Tu- mi vei trimite grabnic ajutor
Eu mi-aș dori ca să mă judeci cu iubire
Căci Tu ești DREPTUL meu JUDECĂTOR.

Paşi mici păşesc prin iarba înrourată
Lăsînd poteci, poteci prin păpădii,
De peste pod, se vede lunca toată
Şi-apoi pădurea ce te-aşteaptă ca să vii.

Se-aude clopotul şi toaca, printre ramuri
Ecoul se izbeşte de copaci,
Iar plutele foşnesc, când toţi stejarii,
Treziţi din somn, troznesc îmbrăţişaţi.

Ram lângă ram, frunzişul se-mpreună,
Doar trunchiul gros îi ţine separaţi.
Par nişte trupuri ce se ţin de mână,
Prin rădăcină însă toţi sunt fraţi.

Se vede zidul, parcă de cetate
Şi crucea ce se-nalţă către cer;
O bucurie sfântă te cuprinde
Lăsînd în urmă tot ce este efemer.

Pluteşte-n aer parcă veşnicia,
Tot zbuciumul trupesc s-a domolit,
De-ai căutat o cale în astă viaţă
Aici întreaga căutare s-a sfîrşit.

Un Sfânt Locaş, în care omul şi natura
Slujeşte fiecare în felul său,
Trecutau sutele de ani, de când în LUNCĂ
Se-nalţă rugăciuni spre Dumnezeu.

Poezie dedicată Mânăstirii Sfântul Nicolae Grădiştea ILFOV şi tuturor slujitorilor acelui loc,
Cu multă dragoste.

Taci! Ascultă!
E răsuflarea muntelui
Cu miros de răşină,
Vioară de cetini
Pe murmur de stânci.

Ascultă inima muntelui
Zvâcneşte în tine.
Priveşte cum aburi
Îi ies din adâncuri
Şi-n cer se anină.

Priveşte ce piscuri solare
Şi gânduri, şi gânduri…
Prăpăstii adânci…

Doamne! M-ai făcut din ţărână,
Din lut m-ai făcut,
Plămădit de cereasca
Şi sfânta Ta mână.

Mi-ai poruncit să te-ador,
Să nu omor, să nu mint,
Să nu cred în idoli
de aur şi de-argint.

Doamne, te laud c-ai făcut totul
Şi îngeri, şi lună şi soare,
Dar mai ales pentru iubirea
Şi marea ta îndurare.

Mamă, uite cum curg norii,
Apele se scurg în văi,
Trandafirii ard pe frunze,
Râde soarele văpăi.

Mamă, eşti pământul reavăn
Cu miros de lanuri coapte,
Tu îmi eşti copilăria,
Tu să mă adormi la noapte.

Sapă-n stânca cea mai tare
Câte-o vorbă ziditoare,
Scrie pe cerul infinit
Visul tău neprihănit,
Spală-ţi fapta vinovată
În albia argintată,
Împarte-un zâmbet şi mulţi ani
Cu cel mai trist dintre duşmani,
Caută-n dumnezeire
Ne’mplinita ta iubire,
Umple ulcioarele de lut
Cu clipa întâiului sărut,
Zilele înlăcrimate
Le aruncă mai departe,
Scaldă-ţi ochii pe alee
În culori de curcubeie,
Caută în cel ce crede
Steaua care nu se vede…

Florile zâmbesc şi îşi deschid petalele de înviere
Şi soarele străluceşte, în zi de sărbătoare, mai cu putere.
În toată lumea s-a auzit ca într-un glas: ” Hristos a înviat!”
“Adevărat a înviat!”  răspund cei ce cred şi au sufletul curat.

La sfântul Mormânt, lumina divină a coborât ca mărturie,
Umplând de veselie pe tot omul ce crezând, cu sufletul învie.
Făclii pline de lumină sfântă se răspândesc în zare cu bucurie,
A înviat cu adevărat, Domnul Hristos, Cel ce este din vecie.

Pace şi iubire peste lumea toată din ceruri se revarsă,
Îngerii cântă în coruri minunate, cântare de înviere, aleasă.
Peste tot e bucurie, e lumină, încredere, dragoste, speranţă
Cu adevărat a înviat Hristos, Împăratul Slavei şi ne-a adus viaţă.

A înviat Hristos, treziţi-vă strămoşilor ce aţi adormit, din vecie,
A înviat Hristos şi ne-a răscumpărat împlinind vechea proorocie,
“Cu adevărat a înviat!” au strigat moşii şi bunicii noştri peste veacuri,
“Cu adevărat a înviat!” strigăm şi noi, cei de azi, cu înălţătoare glasuri.