Poezii Ortodoxe

Amuşină înserarea
Sufletele celor duşi
Stau de strajă pe la uşi
Fără care nimeni nu-şi,
Mai suportă-nsingurarea.

Daţi-mi aripi pentru rugă
Că eu mă topesc de dor
Viaţa noastră e un zbor
Interior!

Pâlpâie o flacără timidă
Umbrele se-nchină la icoană
Oprite grijile din goană
S-au închis în câte o firidă

Tremură şi sufletul ca ceara
Binecuvântarea curge ca un har
Psalmii de credinţă din altar
Luminează feţele cu seara

Jertfa lumânării, purpuriu
Razele aruncă pe pereţi
Suferinţa din atâtea vieţi
Să facă roditor acest pustiu

Doamne curăţeşte-ne de vină
Smerenia ne-aşează în genunchi
Lumânarea arde ca un trunchi
Noduros, în valuri de lumină

Doamne dă-mi puterea ca să ard
Răutatea fiecărei zile
Asemeni adierilor subtile
Crusta de păcate ca un fard!

Se-nveşmântează-n alb Râmeţii
Şi Alba Iulia de ger
Sănii albe sparg nămeţii
Cu caii dalbi şi leru-i ler

E firea-ntreagă mai curată
Şi bat în clopote ninsori
Trimişii Domnului se-arată
Strălucitori ca nişte sori

Se-mbracă lumea în zăpadă
Şi se acoperă cu ger
Ninsoarea stă din cer să cadă
Pe caii dalbi şi lerui ler

O Doamne, câtă strălucire
Şi spune îngerul voios:
Azi vi se face mântuire
Că S-a născut Domnul Hristos!

De aur trâmbiţele sună
Aleargă sania departe,
Să ducă lumii vestea bună
Precum e scris în sfânta Carte

Prea multă-n lume, rătăcire
Veniţi la Domnul cuvios
Azi vi se face mântuire,
Că S-a născut Domnul Hristos!

La El este izvorul vieţii
Pe care suflete-l cer,
Se-veşmântează-n alb Râmeţii
Şi Alba Iulia, de ger.

Nu-mi pare rău de ce-a trecut
Dar parcă am pierdut prea mult
Sunt răni în piept ce nu mai dor
şi cred că vin din viitor.

Era aşa de multă lume
Că cimitirul se umpluse azi cu vii
Tu stai în pasul de plecare
Şi înapoi n-ai cum să fii.

Ca flacăra ce veşnic este vie
Tu, ne-ai lăsat morman de pozie
Îţi mulţumim de tot ce ai făcut, bătrâne
Acum drum bun, te-aşteptă lumi mai bune.

Aleargă, aleargă
din ce în ce mai repede
până când îţi pierzi greutatea
şi începi să zbori:

Sus, tot mai sus
Până dai de Dumnezeu

Motto: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Matei 14.31

Vâslaşii obosiseră trăgând la rame
apa creştea la picioarele lor
şi Simon în acea noapte adâncă
ştia că ei îneca-se-vor
Pământul rămăsese departe
Învăţătorul Se ruga pe munte,
iar ei aveau moartea în faţă
şi nu ştiau cum s-o înfrunte
De ce nu eşti Doamne, cu noi?
Pe mulţi ai adus Tu la viaţă
iată noi, apostolii Tăi
vom fi morţi mâine dimineaţă
Noaptea ca păcatul, adâncul la fel
Întunericul vine de dedesubt
şi a cuprins toată lumea aceasta
de care iată, noi ne-am şi rupt
Strigăte-n beznă: – El e Acesta!
Merge pe mare ca şi pe uscat!
Cheamă-mă la Tine Doamne,
dacă vrei să cred cu adevărat!
- Vino!
Simon coboară, apa e tare
un pas, încă unul. Parcă visez
merg şi eu ca El! Nu se poate
să-mi fac din iluzie, crez!
Ce simplu e! Şi totuşi
cât e de greu şi profund
oh, năpraznic e vântul
Şi dacă mă-nşel?
Salvează-mă Doamne,
că eu mă scufund!

Bate-mă Doamne,
că mai mult am greşit
decât am iertat!

Dedicată poetului Adrian PĂUNESCU

Zăpezile postume au început să cadă
Şi lumea, adevărul a început să-l vadă
Cum la nevreme iarna în vară azi începe
La fel plecarea ta, e ce nu pot pricepe.

În vine îmi îngheaţă cuvântul de iubire
Cum te-am iubit în viaţă, poete, în neştire!
Cum m-am rugat la stele mereu să lumineze
Suişul vieţii tale, mereu pe metereze.

Sărac şi fără vlagă, mă laşi acum o pradă
Să duc lămpaşul tău în lumea de paradă.
Biet lampagiu se duse într-o audienţă
La însusi Dumnezeu, să ceară-acum clemenţă
(pentru poporul său).

Să stăm în rugăciune şi să luăm aminte
Că viaţa-i trecătoare şi trece prin morminte!
Să nu uiţi niciodată, popor înstrăinat
Cum, către Dumnezeu, poetul te-a-nălţat!

Moşii şi strămoşii noştri
Se vor bucura,
Dacă pentru ei
Noi ne vom ruga.

În biserici se jertfeşte
Mielul cel mai Sfânt,
Iertare robilor săi
Zilnic aducând.

Cei adormiţi primesc
Daruri de iubire,
Când pentru ei rostim
Veşnica Pomenire.

Din lista nesfârşită de păcate
Încerc să fug pe cât se poate,
Dar litere şi fraze, ploaie de cuvinte
Îmi cad acum pe ochi şi-n minte.

Mi s-a părut aşa de omenesc
Greşeala, dar şi felul cum greşesc.
De ce nu m-am oprit în clipa de odihnă
Şi mi-am dorit mai mult, dar fără tihnă.

Odată tot ce-i dus nu-l mai întorci,
Ce rupi, cu greu mai poţi să coşi.
Frânturi de rugăminţi au mai rămas
Trezirea suflete, eu nu mă las…

Alăturaţi cu toţii-n rugăciune
Suntem departe şi apropiaţi de tine
Aşa e şi cu acum, e început de drum
Inima sus, pornim spre tot ce-i bun.