Poezii Ortodoxe

Ninge în prag de sărbători,
Fulgii jucăuşi dispar în zare.
Se aud colindele cu dalbe flori
Vestind Crăciunul, măreaţa sărbătoare.

Brazi împodobiţi sclipesc în noapte,
Rând pe rând împodobind ferestre.
Copii stau în dulcea aşteptare,
Când vor gasi sub brad, mici jucării măiestre.

Şi vine Moş Crăciun, umplând copilăria
De multe bucurii, cadouri şi amintiri.
Dar mai presus de toţi, vine Mesia
Ca să aducă pace, iubire şi cereşti trăiri.

Din multa Lui iubire, vine iar în lume
Ca să împartă din ceruri binecuvântare.
Să ne aducă în suflete ce-s reci căldura,
Speranţa, credinţa şi dragostea ce-i mare.

Să îl primim în suflete aşa cum au făcut păstorii
Şi să-i aducem în dar a noastre fapte bune.
Să-l colindăm, cântând cu îngerii împreună
Şi-n inimi vestea bună şi bucuria să răsune.

Trăiască România!
Trăiască tot ce-i bun!
Trăiască Moş Crăciun!

Să vie-n fiecare an
Cu sacul plin de bunătăţi
Şi la şcolarii mai sărmani
S-aducă hăinuţe şi cărţi.

Iar cei cuminţi şi-ascultători
Şi din părinţi cu stare,
Sunt mulţumiţi cu prăjituri
Şi-o săniuţă de plimbare.

Moş Craciun cu barba albă,
Care baţi iarna la uşi,
Nu-ţi mai cer ca altădată
Jucărele şi păpuşi;

Ci te-aş ruga să-mi faci ca dar
Un caiet şi un abecedar,
Le voi folosi cu drag
Căci acuma sunt şcolar.

Dumnezeu este un om
Infinit de bun,
Atât de răbdător
Şi foarte iubitor.

El e Creatorul
Tuturor lucrurilor,
El a creat pe om,
L-a făcut după chipul
Şi asemănarea Lui.

El nu vrea ca noi
Să fim suferinzi
Trişti şi bolnavi
Însetaţi şi înfometaţi.

El a făcut pe om
Teafăr şi sănătos,
Fără nici un defect,
L-a făcut întreg
La minte şi la trup,

Să facă ceva bun,
Nu să fie leneş,
Să fie iertător şi milostiv
La fel ca Tatăl său.

Nu e vina Lui
Că suntem altfel;
El nu vrea
Ca omul să fie bolnav
Sau să zacă în pat;

El vrea să fie bine,
Să se bucure
Şi să lucreze,
Să facă fapte bune.

El nu e vinovat
Că noi suferim.
Noi ne îmbolnăvim
Şi ne facem rău
Singuri şi unii altora.

El vrea să fim bine,
Să fim pe picioare,
Fără să fie nevoie
Ca alţii să ne ajute.

Ne trebuie voinţă
Şi multă credinţă
Să trecem peste toate,
El nu e vinovat
Că noi suferim.

Ar trebui să înţelegem
Şi să facem
Tot ce putem,
Să nu mai suferim.

Ai fost al casei credincios
Şi te-am ţinut cu drag,
Prindeai uşor de sus un os
Şi te-aşezai pe prag.

Pe ploaie, pe ninsoare sau pe vânt,
Ne săreai înainte,
Şi îţi plăcea să te alint,
Spunându-ţi dulci cuvinte.

Erai însă neiertător,
Şi turbai de mânie,
Când îndrăznea vreun trecător,
De poartă să se ţie.

Dar într-o noapte neuitată,
Ţi-au dat “prietenii” otravă
Credinţa ta n-o mai voiau,
Dar n-au făcut mare ispravă.

Azi curtea e stingheră fără tine,
Gina crede c-o să mai revii,
Nu te-am înlocuit cu nimeni,
Deşi nopţile ne par pustii.

Mi-a spus aseară un vecin
Că astăzi vine Moş Crăciun.

Şi eu sunt tare supărat
Că de părinţi n-am ascultat.

Nici temele n-am învăţat
Ce doamna-n clasă mi le-a dat.

Şi ce ruşine o să-mi fie
Când tot copilu-ascultător

Va primi câte-o jucărie,
Iar eu, dojana tuturor.

Veniţi boboci de floare
Sub scutul nostru părintesc,
Luaţi lumină binefăcătoare
Trebuitoare neamului omenesc.

Noi vă iubim, vă îndrumăm
Pe drumul cel mai bun în viaţă,
Veniţi, veniţi că v-aşteptăm
Cu drag, în orice dimineaţă.

Prin voi surâde orizontul
Nădejdei noastre de mai bine
Vino, deci, de ia lumină!
Nu ne ocoli, copile.

Fără milă vântul rece
Smulge galbenele foi,
De la munte trece, trece,
Neîncetat turme de oi.

Rândunelele în stoluri,
Pregătite de lung drum,
Fac grăbite mari ocoluri
Zicând parcă “Rămas bun”.

Bruma pe neaşteptate
Şi-a-ntins vălul argintiu,
Peste florile mirate,
Lăsând peste tot pustiu.

Pe ogoare-i mare zarvă,
Veselii culegători
Trec prin proaspăta otavă
La cules de popuşoi.

Bang! Balang! răsună-n vale
Glas de clopot repetat.
Trecu vacanţa copile,
Te poftesc iar la-nvăţat.

Când geana zilei se închidea
Şi în morminte era somnul lin,
Pacea în braţe ne cuprindea
Amintind de al vremelniciei chin.

O fiică duhovnicească se apropia
De Crucea iubitului duhovnic,
Lumânarea în mână îi pâlpâia
Privea spre mormânt  cucernic.

Lacrimile-i sclipeau ca diamantul
Din pieptul ei scoase un oftat:
“Of, părinte Neofit!” i-a fost cuvântul
Prin el tot dorul şi l-a revărsat.

Din mormânt aşteptam să-i răspundă
Iubitul ei părinte, demult plecat,
În inimă liniştea a început să-i pătrundă
După ce pe cruce a pus un sărutat.

Dar părintele i-a răspuns şoptit
Prin florile de toamnă târzie,
Prin lacrimile de ceară ce s-au topit
Pe crucea de marmură alburie.

Priveam din urmă ca într-un vis
Cum frontiera iubirii nu se închide,
Dacă anii ce s-au scurs ca într-un abis
Prin Hristos orice uşă se deschide!

Un tânăr se-ndrăgosti
De-o fecioară, într-o zi

Şi o ceru de soţie,
Ca mireasă lui să-i fie.

Dar oricât şi-ar fi dorit
Era vis de ne-mplinit,

Ea  nu putea accepta,
Căci vedere nu avea.

Însă odată, cineva,
Ochii săi voi a-i da;

Doctorul i-a-nlocuit,
Ea vedere a primit.

Primul om ce l-a zărit
A fost prietenul iubit;

Dar atunci a observat
Şi de soţ l-a refuzat:

Orb era, cum ea a fost,
Deci să-l ia nu avea rost.

Şi-a plecat şi l-a lăsat…
El atât doar s-a rugat:

“-Deşi acum nu mă vrei,
Ai grijă de ochii mei!”