Ovidiu : De ce?

De ce mă lătră câinii, mamă?
Cu ce i-am necăjit? ce bine n-am făcut?
Sau, poate, că plecat în lumea largă
Un colț de pâine, uitat-am să le-aduc.

De ce mă lătră câinii, tată?
Acum când vin acasă neschimbat.
De ce mă lătră, soră, câinii?
Când eu în suflet satul l-am purtat.
De ce mă lătră câinii, frate?
Când lumea largă toată am umblat.

Să-mi spui părinte, Tu, de ce mă lătră câinii?
Căci uite-mă, acasă m-am întors,
Cu anii risipiți, cu brațele înfrânte,
În sufletul pribeag, cu mine, toți ați fost.

De ce te lătră câinii? Tu asta vrei să-ți spun?
Când ai plecat de-aici, aveai un suflet bun,
În lupta lumii prins, în goană de comori,
De toate ai uitat, și sufletul ți-e gol.

Ai risipit în lume, averi neprețuite,
Doar încercând ceva să dobândești,
Și-mi vii acum rănit, cu cele sufletești,
Și vrei să tacă câinii; așa tu te gândești?

Dar ei au fost lăsați, pe om să îl cunoască,
Să-l simtă când e bun, când vrea să îl iubească,
Ei te “citesc” și văd, precum o carte vie,
Că nu mai ești acel, ce dus a fost să fie.

Dar nu îți face griji, căci totul se preschimbă,
Inel și haină nouă; acum să ți se-aducă,
În suflet să devii creștin adevărat,
Și câinii n-or să latre, când te întorci în sat.

E drept ce spui părinte, plecat cu anii-am fost,
Și-am încercat în lume, să îmi câștig un rost
Dar n-am băgat de seamă, că-n lupta ce o duc,
Am sărăcit în suflet, din ce în ce mai mult.

Tu iartă-mă părinte, și tu măicuță dragă,
Că fără să-mi dau seama, în apus ajung acasă,
Și iau cu legământ, ca-ntimpul ce-o să vie,
Creștin am să devin; în suflet și-n trăire.