Maria-Lucia CORNEA : Oaia cea pierduta

Sunt oaia cea pierdută
Ce Păstorul a aflat-o,
Ruptă de cele o sută
Când turma a lăsat-o.

Pe cărări cu spini,
Adesea colindam,
Prin ierburi, rădăcini
Hrana îmi aflam.

În ce prăpastii, Doamne
Acum mă îngrozesc,
Mă coboram cu foame
Fără să mă gândesc.

Iar Tu, măritule Păstor,
Venind din altă lume,
Cu braţul înduioşător
M-ai ridicat la cele bune.

Cu ochii-Ţi trişti şi blânzi
Nu m-ai certat Stăpâne,
Ca şi pe cei flămânzi
Tu m-ai hrănit cu pâine.

Atunci am plâns Stăpâne
Cu lacrimile vale,
Cu adânc de bunătate
M-ai îndreptat pe cale.

Şi încă plâng şi astăzi
Când mai privesc în urmă,
Şi parcă deunăzi
Mă despărţeam de turmă.