Maria-Lucia CORNEA : La mormantul parintelui Neofit

Când geana zilei se închidea
Şi în morminte era somnul lin,
Pacea în braţe ne cuprindea
Amintind de al vremelniciei chin.

O fiică duhovnicească se apropia
De Crucea iubitului duhovnic,
Lumânarea în mână îi pâlpâia
Privea spre mormânt  cucernic.

Lacrimile-i sclipeau ca diamantul
Din pieptul ei scoase un oftat:
“Of, părinte Neofit!” i-a fost cuvântul
Prin el tot dorul şi l-a revărsat.

Din mormânt aşteptam să-i răspundă
Iubitul ei părinte, demult plecat,
În inimă liniştea a început să-i pătrundă
După ce pe cruce a pus un sărutat.

Dar părintele i-a răspuns şoptit
Prin florile de toamnă târzie,
Prin lacrimile de ceară ce s-au topit
Pe crucea de marmură alburie.

Priveam din urmă ca într-un vis
Cum frontiera iubirii nu se închide,
Dacă anii ce s-au scurs ca într-un abis
Prin Hristos orice uşă se deschide!