Luca Ionel BRANISLAV: Parintelui Manase Groza

Când pentru prima oară am intrat în mânăstire,
Aveam o suferinţă-n piept şi o umbră în privire,
Dar cu ardoare căutam să-L întâlnesc pe Dumnezeu
Ca să-L întreb de ce mă pedepseşte-atât de rău.

Eram atât de tânăr, de neştiutor şi de speriat,
Crezând că pentru mine această lume s-a-ncheiat,
Pentru boala care mă macina cu-nverşunare
Şi pentru care doctorii nu-mi mai dădeau scăpare.

Şi căutam un preot, un călugăr sau pe cineva,
Căruia să-mi vărs amarul, să-i spun suferinţa mea.
Dar toţi erau în ascultare cu treburi multe şi mărunte,
Părea că nimeni nu mă vede şi nu poate să m-asculte.

În biserică-am intrat, plângând amar şi suspinând,
Cu multe lacrimi calde pe Domnul Cel ceresc chemând,
Să-mi vină în ajutor şi să-mi trimită mângâiere,
Să-mi ridice suferinţa şi crunta mea durere.

Dar la un moment dat, un înger! Îngerul din strană,
Cu alura lui de sfânt şi cu vocea lui de mamă,
Fără să rostesc nimic, cu pace-adâncă îmi răspunse:
“-Du-te şi ia măturoiul şi mătura curtea de frunze!”

Am plecat în fuga mare, neştiind cine-mi vorbise
Şi în spatele meu, poarta, singură, silenţios se-nchise.
Şi am făcut ce-mi poruncise, dar într-un mod aparte-aşa,
Nu cu mâinile-amândouă, ci cu sufletul şi inima.

Atunci a venit la mine acest minunat părinte
Şi mi-a zis cu duioşie:”da, eşti un copil cuminte!”
Lasă acum aceasta şi hai cu mine-n paraclis
Că să te cunosc mai bine şi să-ţi zic ce am de zis.

O, ce minunată zi, o, ce sfântă sărbătoare,
Am primit din cer de sus preasfânta binecuvântare,
Când te-am întâlnit pe tine în locaşurile sfinte,
Smeritul, bunul, sfântul şi iubitul meu părinte.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi te-a scos în cale,
În viaţa mea ai fost ca şi roua pe petale,
Pentru acesta pururea te voi purta în gând,
Chiar dacă acuma sunt departe, nu te voi uita nicicând.

Mi-ai spus:”O, fiul meu, iubit,ce bucurii îmi dai,
Să să şti că pentru toţi, drumul e deschis spre rai;
Dacă diavolul te ispiteşte şi trupul se îmbolnăveşte
Să ştii că Domnul cel din ceruri de noi toţi se îngrijeşte;

Dacă astăzi suferi şi plângi şi te vaiţi mereu
Să ştii, cât de curând Îl vei slăvi pe Dumnezeu,
Că sănătos vei fii şi vesel aşa că la-nceput,
Dumnezeu îţi va da pace aşa cum ai cerut!”

Şi multe ore am vorbit atunci în paraclis,
M-ai mângâiat, m-ai luminat şi orizonturi mi-ai deschis,
Cu poveţe blânde, cu rugăciuni, citate din scripturi
Cu fapte minunate a sfinţilor, a îngerilor puri.

O, cât aş fi vrut atunci că timpul să se-oprească,
Să savurez că pe-un nectar înţelepciunea ta dumnezeiască
Cu care m-ai prins şi m-ai ţinut legat de tine
Şi prin care a înflorit atunci viaţa în mine.

Mai ţii minte de câte ori la mânăstire m-ai cazat?
M-ai hrănit, m-ai adăpat şi de grijă mi-ai purtat?
Mai ţii minte ce minunate au fost slujbele divine?
Şi câte lacrimi cuvioase ai vărsat tu pentru mine?

Mai ţii minte la tâmplărie împreună cum lucrăm
Şi cuvios cântec, la strană, Maicii Domnului cântam?
Cum turnam noi figurine din ciment nisip şi var,
Metaniile sfinte, părinte, când mi le-ai dat în dar?

Mai ţii minte părinte cum povesteam de-a lumii rană
Şi cuprinşi de întristare, amândoi plângeam în strană?
Şi gardul vechi al mânăstirii, care demult era picat,
Îţi mai aminteşti părinte? Tot noi doi l-am reparat.

Şi câte cărţi mi-ai dat şi câte poveţe sfinte,
M-ai mângâiat, m-ai alinat şi m-ai vindecat părinte,
M-ai scos din umbra morţii şi a diavolului înşelare
M-ai pus în faţa sfinţilor, candelă arzatoare.

Şi acum, privind în urmă, eu mă sting de dorul tău,
Cel ce ai fost pentru mine darul lui Dumnezeu;
Deşi sunt un păcătos, atât de neimportant şi mic,
Ţie mă închin părinte şi în gură mare-ţi zic:

Îţi mulţumesc preabunul, sfântul şi scumpul meu părinte,
Că pentru mine păcătosul te-ai rugat fierbinte;
Şi pentru ale tale lacrimi şi rugăciuni preasfinte,
Acum sunt sănătos, precum am fost ‘nainte.

Şi bunul Dumnezeul în veci să te răsplătească,
În cerul Său preasfânt, cu sfinţii să te proslăvească.
De când m-ai întâlnit, mi-ai făcut atâta bine,
Căci n-am mai întâlnit nicicând un om aşa ca tine.

Dar ce spun eu, un “om”? Un soare al ortodoxiei
Un leac de pus pe rană, motiv al bucuriei.
Chiar şi în acest moment, scriindu-ţi acest rând
Mă gândesc… la sfinţia ta şi plâng.