Luca Ionel BRANISLAV: Durere sufleteasca

O, durere sufletească
Cu gust nici dulce, nici amar,
Eşti suferinţa omenească
Şi-mi stai în suflet în zadar.

Ce am pierdut, e o nimica,
Dumnezeu îmi poate da
De mii de ori pe-atâta,
Ce nimeni nu-mi poate lua.

Tu nu vezi că nu îmi pasă,
Tu nu vezi că te ignor,
Nădejdea mea e-Împărăteasa
Şi numai Ei cer ajutor.

Priveşte suflete al meu
În trecut, în depărtare,
Când L-au răstignit pe Domnul,
Ce dureri îngrozitoare!

O, Preasfânta mea Măicuţă,
Ce-aveai în inimă şi-n gând
Când i-au hotărât moartea
Celui neprihănit şi blând?

Ce ai simţit atunci Stăpână,
Când pe Fiul Tău iubit
L-ai văzut întins pe Cruce
Bătut, hulit şi răstignit?

A fost Lumina pe pământ,
L-ai cunoscut că-i Fiul Tău,
Tu ai ştiut că este Bun şi Sfânt,
Tu ai ştiut că-i Dumnezeu!

Dar n-ai putut să Îl ajuţi,
Pentru că cei mari şi tari
L-au răstignit precum au vrut,
L-au numărat între tâlhari.

În suflet iadul ţi-a venit
Şi vărsând lacrimi amare,
Cu El şi Tu ai suferit
Dureri preaîngrozitoare.

Ai privit cu disperare
Spre întunecaţii nori,
A căzut pe Tine cerul
Şi cu El ai vrut să mori.

Mă întreb, cuprins de frică,
Cum e oare cu putinţă
Un suflet atât de gingaş
Să rabde-atâta suferinţa?

Cum ai putut trăi momentul
Răstignirii şi-ngropării,
Când s-au cutremurat şi munţii
Şi adâncurile mării ?

Când pământu-a deschis gura
Primind în pântecele său
Cu mirare şi cu teamă
Pe milostivul Dumnezeu?

Învaţă-mă Sfântă Stăpână
Să fiu plin de îndurare
Şi celui care mi-a greşit,
Negreşit să-i dau iertare.

Învaţă-mă Sfântă Stăpână
Să fiu plin de-ngăduinţă
Şi să trec uşor, cu Tine,
Peste orice suferinţă.

Iar suferinţa cea mai mare
Ce să o port în piept mereu,
Să fie, Preasfântă Născătoare,
Jertfa scump Fiului Tău.

Căci pentru mine a murit,
Să mă ducă-n nemurire,
Căci pentru mine S-a jertfit,
Să-mi dea eterna fericire.

Iar restul, toate-s praf în vânt
Şi trec pe rând precum o boare,
Trecător sunt eu pe-acest pământ
Şi toate-n lume-s trecătoare.