Cristina ONOIU : Misionarul

Sufletele mele dragi,
Vreau ca să împart cu voi
Bucuria de-a simţi
Că Domnul este cu noi.

Vreau ca să vă îndulcesc
Cu-o frumoasă istorioară,
Ca toţi să vă bucuraţi…
S-a-ntâmplat odinioară,

Un tânăr misionar,
Slujitor al lui Hristos,
Propovăduia-ntr-un sat
Învăţături de folos.

Dintr-o dată, cineva
Îl loveşte cu o piatră,
Sângele-i curgea şiroi,
Dar el vorbea către gloată.

Mărturisea pe Hristos,
Cu căldură şi iubire,
Despre Crucea grea şi Patimi,
Despre a Domnului Jertfire.

Vorbea atât de frumos,
Încât cel ce l-a lovit,
S-a aşezat lângă el,
A plâns şi s-a pocăit.

Mulţi l-au mai urmat atunci
Şi Îi slujeau lui Hristos,
Dar mai marele păgânilor,
La-ntâmpinat furios,

L-a luat, l-a alungat
Până la marginea satului,
Aruncat într-o prăpastie,
Zăcea fiind al nimănui.

S-a trezit ca dintr-un somn,
Întâmpinat de un Păstor,
Care-Şi pilmba mâna blândă
Pe frunte, liniştitor.

I-a luat toată durerea,
Toată suferinţa lui,
Şi fiindu-i foarte sete,
Ceru-apă Străinului.

Lânga ei curgea o apă,
Limpede, liniştitoare,
Stăinul luă în palme
Şi-i dă să bea spre-alinare.

A băut tânăru-o dată,
De două, chiar de trei ori,
Şi-a treia oară, bând apă,
Văzu-urmele cuielor.

Dintr-o dată îşi deschise,
Ochii mari, strălucitori,
Şi striga de fericire:
“Scumpul meu Mântuitor!”…

Dar n-a mai văzut pe nimeni,
Numai un glas blând ce-i zise:
“Nu te teme, Sunt cu tine,
Du-te şi măruriseşte,

Spune-le despre iubirea
Ce o am Eu pentru voi,
Şi puterea Mea cea mare
De-a vă scăpa din nevoi.”

Astfel tânăru-a plecat,
Vindecat şi-ncrezător
Că mereu o să-l ajute
Scumpul lui Mântuitor.

Oamenii când l-au văzut,
Ca din morţi înviat
Cu toţii au mărturisit,
Pe Dumnezeu adevărat.

Să ştiţi, sufleţele dragi,
Că în acel sat şi acum
E-o biserică creştină,
Chiar dacă a fost sat păgân.

Aşa a fost rânduit,
De Preabunul Dumnezeu,
Să fie slăvit de noi,
Să-I slujim mereu, mereu…

Să-ncercăm şi noi să fim
Buni misionari în lume,
Să putem cânta voios:
“Slăvit să fii în veci, Doamne.”
Amin.