Luca Ionel BRANISLAV: Ma bucur in Domnul

Mă bucur în Domnul şi acum ÎL slăvesc,
Pentru tot ce mi-a făcut, din inimă Îi mulţumesc.

Că orfan am fost, dar Domnul m-a luat,
Pierdut am fost, dar Domnul m-a aflat.

Copil am fost, dar Domnul m-a crescut,
Şi mi-a dăruit cu drag tot ce i-am cerut.

Slab am fost, dar Domnul mi-a dat puteri,
Sărac am fost dar Domnul mi-a dat averi.

Bolnav am fost, dar Dumnezeu m-a vindecat,
Din patul suferinţei El m-a ridicat.

Neştiutor am fost, dar Domnul m-a înţelepţit,
Urât am fost de toţi, dar Domnul m-a iubit.

Batjocorit am fost, dar Domnul m-a sărutat,
Cu sărutare sfântă de Veşnic Împărat.

Mă bucur în Domnul acum şi ÎL slăvesc,
Pentru tot ce mi-a făcut, din inimă Îi mulţumesc.

Şi am să-L slăvesc în viaţă, până am să mor,
Pe Milostivul, Preainduratul şi Sfântul meu Ocrotitor.

Luca Ionel BRANISLAV: Parintelui Duhovnic Ioan Dumitriu

AS: Cu multă dragoste şi dor,
Pentru bunul meu păstor,
Care mă paşte an de an,
Părintelui Dumitriu Ioan:

Îi mulţumesc lui Dumnezeu şi-I cânt,
Că mi-a dat în viaţă un duhovnic sfânt
De oameni mult apreciat,
De îngerii din cer lăudat,
De Domnul binecuvântat.

Cu înfăţişare sfântă şi cu vocea lui duioasă
Cu smerenie de înger şi cu viaţă cuvioasă,
Tu vezi că nu e om de rând,
Tu vezi cât e de bun şi blând,
Şi îl iubeşti vrând, nevrând.

În el poţi avea mereu deplină siguranţă,
Oricât ai fi de trist, el îţi dă spertantă
Şi când te vaiţi că îti este greu,
Când simţi puterea celui rău,
El te îndeamnă către Dumnezeu.

Cu el ai bucurie, ai pace şi răbdare,
Din orice suferinţă, prin el, tu ai scăpare,
Când eşti singur şi n-ai unde te duce,
Şi oricând te afli la răscruce,
El ţi-L arată pe Hristos pe cruce.

Acest sfânt minunat pierdut printre noi,
Cei neştiutori şi ignoranţi, orbi şi goi.
Înger în trup, preafrumos,
Ce te-ndeamnă drăgăstos
Să-ţi predai viaţa lui Hristos.

În orice zi şi-n orice loc, cu el e sărbătoare
Cu el în orişice ispită ai o nădejde salvatoare,
Vrei mereu cu el să stai,
Necazurile tale să îi dai,
Iar el să-ţi dea adieri din rai.

La sfânta Spovedanie el smerit te-ascultă,
Te-nţelege, te priveşte cu durere multă,
Şi după ce-ţi dă dezlegare,
Primeşti o sfântă binecuvântare
Şi o caldă-mbrăţişare.

E un izvor preadulce plin de milostivire,
Prin vorba lui domoală şi blânda lui privire,
Tu simţi căldura lui divină,
Tu simţi cum te-a eliberat de vină
Şi cum te-nvăluie-n lumină.

El este păstorul cel minunat şi milos,
Care paşte turma Împăratului Hristos,
E bunul nostru, bun păstor,
Al nostru sfânt ocrotitor
Şi bine povăţuitor.

Părinte Ioane, preasfântă, cerească binecuvântare,
Primeşte de la noi păcătoşii această mică urare:
La mulţi ani să ne trăieşti,
Pe noi să ne călăuzeşti
Pân’ la porţile cereşti !!!

Luca Ionel BRANISLAV: Dor de manastire

Îngeraşul meu preabun
Călător pe-acelaşi drum,
De la Tatăl ai venit,
Peste tot m-ai însoţit,

Ziua, seara-n dimineaţă,
Până-n clipa cea de faţă.
Eu acum smerit te rog
Du-mă la Hodoş-Bodrog,

Acea sfântă mânăstire
Unde am primit simţire,
Simţire sfântă creştinească
Şi bucurie cerească.

Unde Iisus m-a mângâiat
Şi pace sfântă am aflat
Unde har mult am primit
Şi Preasfânta mi-a zâmbit.

Îţi aminteşti, îngere bun,
Fiind obosit de pe drum,
Imediat cum ajungeam
M-aştepta stareţul Iovan,

Cu creştinească urare,
Dându-mi binecuvântare.
Acest monah minunat
De Domnul binecuvântat

Cu multă, multă-nţelepciune
Ce nimenea nu poate spune;
Acest sfânt conducător,
Al sufletelor blând păstor.

Un alt părinte luminat
Pe care eu l-am aflat,
Este părintele Manase,
Un sfânt în carne şi oase,

E un ocean de iubire,
Un munte de milostivire.
El mi-a fost mamă şi tată,
Avea dragoste adevărată;

Înger în trup şi smerit,
De toată lumea preaiubit.
El mi-a îndulcit amaruri
Şi m-a copleşit cu daruri,

Daruri smerite şi sfinte
De la un cuvios părinte.
Pe părintele Gherasim,
Frumos ca un Serafim,

Înţelept ca un Heruvim,
Îl fericim şi îl iubim.
Noi cu toţi prea bine-l ştim
Cu glasul lui duios şi lin

De la sfintele masluri divine;
Cel ce este pentru mine
Un minunat învăţător,
Un bun povăţuitor,

O pafta sfântă mi-a dat
Utrenia m-a învăţat,
M-a sprijinit, m-a ajutat
Şi m-a binecuvântat.

El la sfinţenie te-mbie
Prin pildă şi teologie,
Un monah-un paradis
Ce în cuvinte-a fi descris,

Pe cât este de vizibil
Pe atât de imposibil.
Toţi monahii mi-erau fraţi,
Aceşti curaţi, nevinovaţi,

Lui Dumnezeu subordonaţi
Aceşti monahi adevăraţi
M-au cazat, m-au ospătat,
Pentru mine s-au rugat.

Oh, ce buni au fost cu mine
Şi acele slujbe divine
Ce te înălţau la rai,
Domnului viaţa să-i dai!

Dar acuma sunt departe
De bucurii nu mai am parte,
Sunt o floare între spini
Un străin între străini.

Nicicând nu mă pot ierta,
Rănită e inima mea
Aşa uşor i-am părăsit
Pe cei care m-au iubit

Şi mă iubesc în continuare
Cât e luna, cât e soare.
Care-n pomelnicele lor
Mă pomenesc cuprinşi de dor.

Dar şi eu acuşa mor
De dorul părinţilor,
De-ale lor blânde priviri
Şi de-a sfintei mânăstiri.

O, iubiţii mei părinţi
Ce străluciţi ca nişte sfinţi,
Trebuia să mă siliţi
Şi chiar să mă biciuiţi

Că să nu mai plec departe,
Să stau acolo pân’ la moarte
Acolo, în mijlocul vostru,
Unde-i Dumnezeul nostru,

Unde de toate aveam
Ca în sânul lui Avraam.
Acum aş da averea-ntreagă
Să vin la voi cât mai degrabă,

Dar mă săgeată-un negru gând
Că n-am să vă mai văd nicicând
Şi-am să adorm ca cei mişei,
Departe de părinţii mei.

Şi de-oi muri între străini
Precum floarea între spini,
Să ştiţi că v-am iubit puţin
Dar sincer şi cu suflet plin

Şi a voastră mânăstire
Să înflorească-n veşnicie.
Dar poate într-o bună zi
Sus în cer ne-om întâlni,

În raiul Domnului preasfânt
Şi vom privi spre-acest pământ,
Amintindu-ne de-această zi
Şi pe Domnul vom slăvi,

Primindu-mă-n acelaşi cort
Pe mine cel îndepărtat şi mort.
Îngeraşul meu preabun
Scoate-mă din nou la drum,

Şi du-mă la mânăstirea mea,
Că lumea-i falsă, lumea-i rea.
La icoane să mă-nchin,
Să mă-nalţ în cânt divin,

Cu strana să cânt în cor
Să beau apa din izvor!
Du-mă îngere te rog
La mânăstirea Bodrog,

La al părinţilor sobor
De care mi-e atât de dor
Mi-e dor de toată sfinţirea
Şi de toată mănăstirea,

Care la cer m-a trimis,
Dar am fugit din paradis.
Acolo-i mănăstirea mea,
Acolo eu să mor aş vrea,

Între icoanele cu sfinţi,
Lângă scumpii mei părinţi.
Plâng şi suspin mereu,
Acolo e sufletul meu,

Acolo mă gândesc mereu,
Acolo este Dumnezeu !!!

Luca Ionel BRANISLAV: Parintelui Manase Groza

Când pentru prima oară am intrat în mânăstire,
Aveam o suferinţă-n piept şi o umbră în privire,
Dar cu ardoare căutam să-L întâlnesc pe Dumnezeu
Ca să-L întreb de ce mă pedepseşte-atât de rău.

Eram atât de tânăr, de neştiutor şi de speriat,
Crezând că pentru mine această lume s-a-ncheiat,
Pentru boala care mă macina cu-nverşunare
Şi pentru care doctorii nu-mi mai dădeau scăpare.

Şi căutam un preot, un călugăr sau pe cineva,
Căruia să-mi vărs amarul, să-i spun suferinţa mea.
Dar toţi erau în ascultare cu treburi multe şi mărunte,
Părea că nimeni nu mă vede şi nu poate să m-asculte.

În biserică-am intrat, plângând amar şi suspinând,
Cu multe lacrimi calde pe Domnul Cel ceresc chemând,
Să-mi vină în ajutor şi să-mi trimită mângâiere,
Să-mi ridice suferinţa şi crunta mea durere.

Dar la un moment dat, un înger! Îngerul din strană,
Cu alura lui de sfânt şi cu vocea lui de mamă,
Fără să rostesc nimic, cu pace-adâncă îmi răspunse:
“-Du-te şi ia măturoiul şi mătura curtea de frunze!”

Am plecat în fuga mare, neştiind cine-mi vorbise
Şi în spatele meu, poarta, singură, silenţios se-nchise.
Şi am făcut ce-mi poruncise, dar într-un mod aparte-aşa,
Nu cu mâinile-amândouă, ci cu sufletul şi inima.

Atunci a venit la mine acest minunat părinte
Şi mi-a zis cu duioşie:”da, eşti un copil cuminte!”
Lasă acum aceasta şi hai cu mine-n paraclis
Că să te cunosc mai bine şi să-ţi zic ce am de zis.

O, ce minunată zi, o, ce sfântă sărbătoare,
Am primit din cer de sus preasfânta binecuvântare,
Când te-am întâlnit pe tine în locaşurile sfinte,
Smeritul, bunul, sfântul şi iubitul meu părinte.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi te-a scos în cale,
În viaţa mea ai fost ca şi roua pe petale,
Pentru acesta pururea te voi purta în gând,
Chiar dacă acuma sunt departe, nu te voi uita nicicând.

Mi-ai spus:”O, fiul meu, iubit,ce bucurii îmi dai,
Să să şti că pentru toţi, drumul e deschis spre rai;
Dacă diavolul te ispiteşte şi trupul se îmbolnăveşte
Să ştii că Domnul cel din ceruri de noi toţi se îngrijeşte;

Dacă astăzi suferi şi plângi şi te vaiţi mereu
Să ştii, cât de curând Îl vei slăvi pe Dumnezeu,
Că sănătos vei fii şi vesel aşa că la-nceput,
Dumnezeu îţi va da pace aşa cum ai cerut!”

Şi multe ore am vorbit atunci în paraclis,
M-ai mângâiat, m-ai luminat şi orizonturi mi-ai deschis,
Cu poveţe blânde, cu rugăciuni, citate din scripturi
Cu fapte minunate a sfinţilor, a îngerilor puri.

O, cât aş fi vrut atunci că timpul să se-oprească,
Să savurez că pe-un nectar înţelepciunea ta dumnezeiască
Cu care m-ai prins şi m-ai ţinut legat de tine
Şi prin care a înflorit atunci viaţa în mine.

Mai ţii minte de câte ori la mânăstire m-ai cazat?
M-ai hrănit, m-ai adăpat şi de grijă mi-ai purtat?
Mai ţii minte ce minunate au fost slujbele divine?
Şi câte lacrimi cuvioase ai vărsat tu pentru mine?

Mai ţii minte la tâmplărie împreună cum lucrăm
Şi cuvios cântec, la strană, Maicii Domnului cântam?
Cum turnam noi figurine din ciment nisip şi var,
Metaniile sfinte, părinte, când mi le-ai dat în dar?

Mai ţii minte părinte cum povesteam de-a lumii rană
Şi cuprinşi de întristare, amândoi plângeam în strană?
Şi gardul vechi al mânăstirii, care demult era picat,
Îţi mai aminteşti părinte? Tot noi doi l-am reparat.

Şi câte cărţi mi-ai dat şi câte poveţe sfinte,
M-ai mângâiat, m-ai alinat şi m-ai vindecat părinte,
M-ai scos din umbra morţii şi a diavolului înşelare
M-ai pus în faţa sfinţilor, candelă arzatoare.

Şi acum, privind în urmă, eu mă sting de dorul tău,
Cel ce ai fost pentru mine darul lui Dumnezeu;
Deşi sunt un păcătos, atât de neimportant şi mic,
Ţie mă închin părinte şi în gură mare-ţi zic:

Îţi mulţumesc preabunul, sfântul şi scumpul meu părinte,
Că pentru mine păcătosul te-ai rugat fierbinte;
Şi pentru ale tale lacrimi şi rugăciuni preasfinte,
Acum sunt sănătos, precum am fost ‘nainte.

Şi bunul Dumnezeul în veci să te răsplătească,
În cerul Său preasfânt, cu sfinţii să te proslăvească.
De când m-ai întâlnit, mi-ai făcut atâta bine,
Căci n-am mai întâlnit nicicând un om aşa ca tine.

Dar ce spun eu, un “om”? Un soare al ortodoxiei
Un leac de pus pe rană, motiv al bucuriei.
Chiar şi în acest moment, scriindu-ţi acest rând
Mă gândesc… la sfinţia ta şi plâng.