Ionel CROITORU : Timpuri

timpuri purtate-n iubirea de sine
stau podium modern creştinului veac,
prin lupta-n cinstirea plăcerilor fine
şi fuga credinţei din capul posac.

deşertul părerii se-nalţă pe sine
şi onoruri jivine pătrunse-s în os,
că-n bernă-i ţinut blazonul iubirii
dând crucii creştine locul pietros.

şi-n tâmple, jalnic se bat ologii,
vrând crucii emblemă de ortodox,
de nu-i legământul jertfirii de sine
în faţa iubirii şi-al Domnului os.

timpuri, purtate-n imagini pe dos
ne bat iară pragul şi cupa jertfirii,
vrând masa creştină pătată să fie
şi drept în credinţă, osul hidos.

timpuri în altfel de timpuri, prigoane-n
clădiri răstignite ce-adună timpane,
când totu-i reverii în astfel de timpuri
străpunse-n credinţă, sfinţi şi icoane.

Radu BĂEŞ : De ce oare Iisus?

Un vânt pribeag sufla, prin templul rătăcit,
Încă sperând. Apoi, nemângâindu-şi graba,
Porni tot abătut, învins şi amăgit:
De ce oare Iisus în locul lui Baraba?

În timpu-acesta biciul muşca din trupu-I sfânt
Şi-o bucurie-amară pe faţa lui Pilat
Se-ntipări vremelnic. La margini de pământ
Perdeaua deasă-a nopţii se-nfăşura deodat’!

Deasupra, norii negri se aciuiau în pripă
Şi stropi de sânge sfânt cădeau necontenit,
Pierdutu-şi-a chiar vântul şi ultima aripă
Când Iisus a fost dat gloatei să fie răstignit.

Părea că tot văzduhul deodat’  s-a năruit,
Numai Iisus ştia ce-avea de pătimit.

Elena MARIAN: Hero

Ai fost al casei credincios
Şi te-am ţinut cu drag,
Prindeai uşor de sus un os
Şi te-aşezai pe prag.

Pe ploaie, pe ninsoare sau pe vânt,
Ne săreai înainte,
Şi îţi plăcea să te alint,
Spunându-ţi dulci cuvinte.

Erai însă neiertător,
Şi turbai de mânie,
Când îndrăznea vreun trecător,
De poartă să se ţie.

Dar într-o noapte neuitată,
Ţi-au dat “prietenii” otravă
Credinţa ta n-o mai voiau,
Dar n-au făcut mare ispravă.

Azi curtea e stingheră fără tine,
Gina crede c-o să mai revii,
Nu te-am înlocuit cu nimeni,
Deşi nopţile ne par pustii.

Luca Ionel BRANISLAV: Fara nume

O, mama mea, preadulce mamă
De jos eu te privesc pe tine,
Te văd tristă, fără vlagă
Te vaiţi şi plângi şi nu ţi-e bine.

Sunt fiul tău cel nenăscut
Sunt băieţelul fără nume,
Pe care, mamă, nu l-ai vrut
Născându-se-n a voastră lume.

Ţi-am fost în pântec ca un spin
Şi, numărând zilele mele,
Acel medic asasin
M-a rupt în mii de bucăţele.

Eu nu ştiam atunci de mine
Dar în acel chin preacumplit,
Am strigat, mamă, spre tine
Dar tu nu m-ai auzit.

Spuneai că sunt un pic de carne
Şi, oricum nu ştiu nimic,
Dar tu nu ştii, iubită mamă,
Că eu trăiesc, eu n-am murit!

Suntem mii şi milioane
Nenăscuţi şi fără nume
Ce-mpărtaşim aceleaşi drame
Lepădaţi fiind de lume.

Aruncaţi de pe pământ
Şi priviţi mai rău ca tina,
Fără botezul întru Duhul Sfânt
Noi nu putem vedea lumina.

Şi-am plâns amar, ne-am tânguit
Spre-a Cerului împărăţie
O, Doamne sfinte şi slăvit,
Vom petrece aici o veşnicie ?

Lipsiţi de orişice putere,
Lipsiţi de dragostea divină,
Lipsiţi de-a mamei mângâiere
Şi de a soarelui lumină ?

O, nu, Părinte prea-ndurate
Cel ce faci din pietre fii,
Fă-ne parte de dreptate
Şi, Doamne, nu ne osândi !

Spre Cer, cu lacrimi am privit!
Mângâiaţi fiind de sfinţi :
“Nu Dumnezeu v-a osândit
Ci dragii voştri, dragi părinţi!”

O, mama mea, preadulce nume,
Dacă priveai o clipă-n sus
Şi dacă mă lăsai să vin pe lume,
Să ştii că te iubeam nespus !

Şi mândră ai fi fost de mine,
M-ai fi iubit cu-adevărat,
Iar eu alăturea de tine
Eram şi rege şi-mpărat.

Mă răsfăţai cu jucărele
Şi cât în preajma ta stăteam,
La fiecare mângâiere
Un zâmbet cald îţi dăruiam.

Dar ai ales o altă cale
Ne-nţelegând ce e iubirea,
Eu plâng acum eterna-mi jale,
Iar tu îţi plângi nefericirea.

Măicuţa mea cea-nlăcrimată,
Păcatul să ţi-l plângi mereu,
Să nu te-ntorci din cale niciodată
Şi împăca-te cu Dumnezeu!

Părinţilor din lumea-ntreagă
Lăsaţi copii să se nască,
Căci ei sunt florile iubirii,
Ei sunt mântuirea voastră.

Daţi-le viaţă, fericire,
Şi tot ce un părinte poate da,
Daţi-le credinţă şi iubire
Şi mare plată veţi avea.

Dar nu-i ucideţi în formare
Ca pe un mugur răsărit,
Păcatu-acesta-i păcat mare
Şi nu va fi nepedepsit !

Copiilor ca nişte îngeri,
Ce aveţi părinţi şi fraţi,
Ascultaţi a noastre plângeri
Şi la Domnul vă rugaţi.

Ca în Ceruri să ne cheme
Pe noi, cei mici şi slabi şi goi,
Căci am murit mult prea devreme
Şi n-am ajuns să fim ca voi.

Noi n-avem jucării de-a gata
Noi n-avem răsărit de soare,
N-avem pe mamă, nici pe tată
Şi jalea noastră-i jale mare.

Noi n-avem altă mângâiere
Decât speranţa că-ntr-o zi
Va fi o sfântă Înviere
Şi sus în Cer ne vom trezi.

Şi fi-vom îngeri fericiţi
Într-o baie de lumină,
Noi, cei ce-am fost socotiţi
Vinovaţii fără vină.

Doamne, cel ce locuieşti cu sfinţii
Şi faci din păcătoşi eroi,
Te rog iartă-ne părinţii
Şi mântuieşte-ne pe noi!