Poezii Ortodoxe

Banalităţi simţite
secretă mintea-n noi,
când peste necredinţă
plutesc neguri şi ploi,
formalităţi, pretexte
şi ispite ca un roi
străpung al conştiinţei
prostiei celei noi.

Idoli se-aştern în grabă
peste al vieţii gard
punând ca biruinţă
sălbăticia-n steag,
prin birul necredinţei
pecete celui slab.

Răsar semnele morţii,
sminteala e în toi
călcând printre credinţă
mândria luptă-n noi,
timpu-i de baricadă
cuvinte-s de folos
suicidaţi genunchiul
la poarta lui Hristos,
punând ca tânguire
o lacrimă pios.

Oare-ai putea genunchi
strivit în rugăciune
să fii podoabă casei lui Hristos,
ca prin lumina sfântă ce-nconjoară
tot neamul gol şi ruşinos
să stea tăcerea ta, ca o comoară…
păstrată de creştinul ortodox?
Oare-ai putea genunchi
strivit în rugăciune
să-ntorci al neputinţei glas duhovnicesc,
ca printre lacrimi de mărturisire
să fie o voce sfântă de odihnă…
a-mpovăraţilor întru Hristos?
Oare-ai putea genunchi
strivit în rugăciune
să pui pecete gândului evlavios
cu Sfânta cruce şi Treime,
când viaţa-i mândra slăbiciune
şi nepăsare-ntru Hristos…
pentru creştinul ortodox?
Deschide braţul tău cel sfânt, Iisuse,
pentru tăcerea ortodoxului genunchi,
şi-adună tot piciorul rătăcirii
c-a Ta este putinţa
ce-i neputinţa glasului de rând,
şi îndrăzneala inimilor muribunde
creştinilor le dă soroc,
să biruim asemeni Ţie
când răstignit pentru cununa Împărăţiei,
Golgota ţi-a fost loc.

Trimit către Tine, al meu Dumnezeu,
cerinţe-n suspin şi nopţi nedormite,
n-am glas în cuvinte şi nici ţelul meu
de nu-i către Tine, iubire fierbinte
si gânduri căite prin sufletul meu.

Ascultă Tu, Doamne, suspinul duios
ce-apasă-n tăcere sufletul meu,
că nu-i fără vină, dar nici de folos,
si-apoi fară urmă, de nu-i dai o mână,
s-ar pierde-n grădina celui de jos.

Privesc către ceruri şi cruce-mi doresc,
Domnul să-mi fie lumina, suirea de jos,
şi-o lacrimă adie, de n-ar fi să fie
plecat în robie, obrazul roşit
prin fapta-i tărie, ce-l trage sfios.

Dă-mi Doamne, din timpul ce mi-e de folos
să-ndrept a Ta milă din sufletul meu,
cu voia Ta, Doamne, coroana sublimă
să-mi stea fără vină, prin duhul iertării,
pe capul lăsat cât mai jos. Amin.

Peste câmpuri monahale
paşte Floarea cea Cerească,
frunza neagră a dreptăţii
cu genunchii-n osteneală.

De sunt frunzele-n metanii,
duhu-i sfânt, ceru-şi presară
lacrimi-n glasul monahii,
rugăciunii dându-i mană.

Teamă-i pusă-n cea fiară
viespii frânte-s de duh sfânt,
când în geană monahală
soarele-i rugă şi cânt.

Munţilor pitiţi sub creste
pustinicii le dau mireasmă,
jertfă-i fruntea rugăciunii
stâncă-n viaţa crestinească.

Chiar şi suflete-n adâncuri
mişcă frunza monahală,
când prin osteneală rugii
sânge sfânt e şters din rană.

Sunt comori ce nu-s atinse
de priceperea lumească,
voia minţii depărtandu-i
chiar de Floarea cea Cerească.

Te-ai dus spre tărâm de fericire
Unde nu este întristare, nici suspin,
Unde este pace şi lumină,
Spre Cerul cel divin.

Dar ne vom întâlni,
Avem nădejde tare,
În viaţa cea eternă
Şi-acolo vom trăi

În iubire şi în armonie,
Pe Dumnezeu îl vom slăvi
Cu multă bucurie
Şi îi vom mulţumi.

Mă pun în genunchi şi mă rog la cer
Ca Domnul Iisus să aibă grijă de lume,
De copii şi de femeile însărcinate,
Care ne sunt ca rodul pământului nostru;
Bătrânii ne sunt glasul, istoria noastră,
Iar bărbaţii au putere în credinţă.

Ţine-mă Doamne-n în poala ta,
Că am să-ţi mărturisesc ceva.
Doamne Dumnezeule,
Ocroteşte lumea de răutate,
Dă-le multă, multă sănătate
Copiilor, ca să ne ducă tradiţia mai departe,
Că ei sunt viaţa şi speranţa noastră.

O lacrimă de jale, o lacrimă de supărare…

Vreau ca lumea să simtă numai iubire, bucurie,
Necazurile să nu le simtă,
Vreau ca pe fiecare persoană
Să-i binecuvântezi cu sănătate şi fericire eternă.

Oare îmi promiţi că oamenii vor fi bine ?
Vei fi lângă mine, vei fi lângă ei ?
Vreau să ne dai o mângâiere.
În timp ce mă rog pentru omenire,
Pentru ei aduc o mică jertfire,
Vreau în lume parte numai de iubire.

Arată-mi calea mea,
Arată-mi calea lumii,
Arată-mi calea vieţii,
Arată-mi calea eternităţii.

Du-mă în Rai
Ca să văd cum e,
Să povestesc tuturor
Să fie mai buni,
Să aibă în suflet credinţă,
Pentru păcat, căinţă.

Doamne, omenirea-i în mâna ta;
Asta-mi e dorinţa mea:
Omenirea să trăiască bine !
Vreau să-i ocroteşti pe toţi,
De necazuri să-i izbăveşti, căci poţi.
În faţa tuturor sfinţilor îmi aplec capul,
Ca voi să aveţi parte de noroc.

Oameni cu bani, nu staţi nepăsători,
Haideţi să ajutăm oamenii sărmani!

Moşii şi strămoşii noştri
Se vor bucura,
Dacă pentru ei
Noi ne vom ruga.

În biserici se jertfeşte
Mielul cel mai Sfânt,
Iertare robilor săi
Zilnic aducând.

Cei adormiţi primesc
Daruri de iubire,
Când pentru ei rostim
Veşnica Pomenire.

Sunt mii de sfinţi
Ce-au îndurat martiriu,
Chinuri cumplite ei au suferit,
Dar câţi din oameni
Ştiu de-a lor durere,
Câţi despre ei au auzit?

Avem mulţi sfinţi
Ce mijlocesc la Domnul
Pentru a noastră mântuire,
Să le aducem şi noi astăzi
Prinos de mulţumire.

Să le urmăm credinţa neclinită
Şi dragostea de Dumnezeu,
Să îi rugăm să ne ajute,
Căci drumul vieţii este
Din zi în zi mai greu.

Toţi vom muri,
De astă lume
Ne vom despărţi,

Dar ne vom întâlni apoi,
Cu Dumnezeu
Şi noi între noi.

La bine sau la rău,
Fiecare cum a vieţuit,
După felul său.

De-am trăit cucernic
Pe acest pământ,
Vom ajunge toţi
În Raiul cel sfânt.

Atâtea bogăţii am strâns în ochii blânzi şi părul nins
Dar când furtuna a venit eu o epavă-am devenit!

Căutătorii de comori m-au ocolit de-atâtea ori
Şi, leneşii, au adunat nisipul ce m-a îngropat.

Sunt o epavă prea bogată în aur şi în diamante!
A mea e marea, marea toată la fel şi stâncile înalte!

Văd cum se zbat în zarea strâmtă, cum marea pare prea adâncă…
Îi văd izbindu-se de stâncă şi, orbii, mă ocolesc încă!