Elena MARIAN: Hero

Ai fost al casei credincios
Şi te-am ţinut cu drag,
Prindeai uşor de sus un os
Şi te-aşezai pe prag.

Pe ploaie, pe ninsoare sau pe vânt,
Ne săreai înainte,
Şi îţi plăcea să te alint,
Spunându-ţi dulci cuvinte.

Erai însă neiertător,
Şi turbai de mânie,
Când îndrăznea vreun trecător,
De poartă să se ţie.

Dar într-o noapte neuitată,
Ţi-au dat “prietenii” otravă
Credinţa ta n-o mai voiau,
Dar n-au făcut mare ispravă.

Azi curtea e stingheră fără tine,
Gina crede c-o să mai revii,
Nu te-am înlocuit cu nimeni,
Deşi nopţile ne par pustii.

Carmen: Doi ochi

Un tânăr se-ndrăgosti
De-o fecioară, într-o zi

Şi o ceru de soţie,
Ca mireasă lui să-i fie.

Dar oricât şi-ar fi dorit
Era vis de ne-mplinit,

Ea  nu putea accepta,
Căci vedere nu avea.

Însă odată, cineva,
Ochii săi voi a-i da;

Doctorul i-a-nlocuit,
Ea vedere a primit.

Primul om ce l-a zărit
A fost prietenul iubit;

Dar atunci a observat
Şi de soţ l-a refuzat:

Orb era, cum ea a fost,
Deci să-l ia nu avea rost.

Şi-a plecat şi l-a lăsat…
El atât doar s-a rugat:

“-Deşi acum nu mă vrei,
Ai grijă de ochii mei!”

Cristina ONOIU: Ajuta-ne, Doamne Sfinte!

Opreşte-Ţi, Doamne, mânia
Ce-ai trimis în România!
Apele ne-au înghiţit,
Multe suflete au murit.

Ai milă, Doamne, de noi
Şi ne scoate din nevoi,
Din greul păcatului,
La lumina soarelui.

Lumea strigă disperată
Că-i de apă înconjurată,
Te strigă, Doamne, mereu :
“Unde este Dumnezeu ? ”

Strigă, dar nu vrea să vadă
Sufletul, ce stă să cadă
Din cauza păcatului;
Spun că sunt ai nimănui.

Dar Tu eşti cu ei mereu,
Nu i-ai lăsat nici la greu,
Îi ajuţi, le dai putere
Să treacă peste durere.

Doamne, toată ţara plânge,
Omul a-nceput să strige:
“Suntem fiii Tăi, Părinte,
Nu ne lăsa, Doamne Sfinte,

Iartă-ne că am greşit,
Mult am mai păcatuit,
Dar suntem făptura Ta,
Doamne, fie voia Ta.”

În schimb, alţii Te înjură,
Scot injurii cu-a lor gură,
De nu îţi vine să crezi
Şi mai rău te–ngrijorezi.

Mai vrem ca Tu să ai milă
De făptura Ta umilă;
Peste tot, în lumea toată,
Zace pofta desfrânată.

La avorturi suntem primii,
Mamele-şi ucid copii,
Ce zic mame, că nu sunt,
De omoară ce-au mai sfânt.

Peste tot prin cârciumi, baruri,
Nu e zi fără scandaluri,
Tineri, tinere se-mbată,
Cu adulţii laolaltă.

Nici ţigara nu lipseşte,
Spun că asta-i linişteşte,
Dar ei nu realizează
Că pe diavol tămâiază .

Unii oameni nu gândesc,
Anapoda se unesc,
Homosexualii vor
S-aibă  şi ei dreptul lor.

De la-nceput ai lăsat,
Ca femeia cu bărbat
Amândoi să se unească,
Împreună să trăiască,

Să dea naştere la prunci,
Astfel să scape de munci;
Tu ai zis ca ei să crescă,
Făptura să se–nmulţească.

Bogatul vrea tot mai mult,
Săracul cere-mprumut;
Dar lacomia e mare,
Cel sărac de foame moare.

Mulţi n-au, Doamne, ce mânca,
Au o cruce foarte grea;
Dar aceasta-i voia Ta,
Fie–Ţi milă a ne ajuta .

Pe drept Tu Te-ai mâniat
Că noi zacem în păcat,
Nu vrem să ne ridicăm,
Ci noi tot mereu cădem.

Peste tot este un haos,
Nu aflăm ce-i de folos,
E prea multă răutate,
Nimeni nu face dreptate.

Poate mult nu va mai fi,
Când Tu, din nou, vei veni
Şi ne vei aduce pacea,
Fi-vom cu Tine aievea .

Te rugăm ca să ne ierţi,
Spre bine să ne îndrepţi,
Căci noi facem prea mult rău,
Dă-ne ajutorul Tău!

Să ne-nvredniceşti, Părinte,
Voia Ta să facem, Sfinte,
Sus, în ceruri, să venim,
Să-Ţi slujim pe veci. Amin.

Silvia MOIAN: Urma pasilor

Văd calea vieţii mele plină de neprevăzut
Şi urma paşilor mei pe nisipul ud.
Treceam plin clipe grele, urcam şi coboram
Şi drumul vieţii mele cu anevoie străbăteam.

Dar văd că lângă urma mea de paşi, mai e o urmă,
Paşi necunoscuţi lângă paşii mei se-adună,
Şi merg şi ei lângă ai mei paşi pe a vieţii cale,
Mă însoţesc mereu văd, pe lunga mea cărare.

Dar când mă uit mai bine, când mi-a fost mai greu,
Doar o singură pereche de paşi urca mereu.
N-am înţeles ce e, ce taină urma paşilor ascunde,
Dar în cuget o voce blândă îmi răspunde.

Vezi în viaţa ta, Eu Iisus te-am însoţit mereu,
Urma mea de paşi e lângă urma ta şi te-am urmat şi eu.
Când tu credeai că nu mai poţi pe drumul drept urca,
Eu îţi dădeam putere, mergeam în dreapta ta.

Când tu credeai că ai să cazi, îţi era tare greu,
Mâna mea te ridica, că ţi-am slujit, eu Domnul tău.
Şi sarcini grele de fărădelegi şi de păcate ţi-am purtat.
Şi crucea vieţii tale, pe umerii mei din dragoste am luat.

– Dar,  Doamne, când eram în nevoia cea mai grea,
Mai lăsat singur, că nu se vede pe nisipul umed urma Ta.
Atunci cu glasul Tău cel dulce mi-ai răspuns în adâncuri  întristat:
– Aceia erau doar paşii mei, că pe tine pe braţe te-am purtat.

Luca Ionel BRANISLAV: Durere sufleteasca

O, durere sufletească
Cu gust nici dulce, nici amar,
Eşti suferinţa omenească
Şi-mi stai în suflet în zadar.

Ce am pierdut, e o nimica,
Dumnezeu îmi poate da
De mii de ori pe-atâta,
Ce nimeni nu-mi poate lua.

Tu nu vezi că nu îmi pasă,
Tu nu vezi că te ignor,
Nădejdea mea e-Împărăteasa
Şi numai Ei cer ajutor.

Priveşte suflete al meu
În trecut, în depărtare,
Când L-au răstignit pe Domnul,
Ce dureri îngrozitoare!

O, Preasfânta mea Măicuţă,
Ce-aveai în inimă şi-n gând
Când i-au hotărât moartea
Celui neprihănit şi blând?

Ce ai simţit atunci Stăpână,
Când pe Fiul Tău iubit
L-ai văzut întins pe Cruce
Bătut, hulit şi răstignit?

A fost Lumina pe pământ,
L-ai cunoscut că-i Fiul Tău,
Tu ai ştiut că este Bun şi Sfânt,
Tu ai ştiut că-i Dumnezeu!

Dar n-ai putut să Îl ajuţi,
Pentru că cei mari şi tari
L-au răstignit precum au vrut,
L-au numărat între tâlhari.

În suflet iadul ţi-a venit
Şi vărsând lacrimi amare,
Cu El şi Tu ai suferit
Dureri preaîngrozitoare.

Ai privit cu disperare
Spre întunecaţii nori,
A căzut pe Tine cerul
Şi cu El ai vrut să mori.

Mă întreb, cuprins de frică,
Cum e oare cu putinţă
Un suflet atât de gingaş
Să rabde-atâta suferinţa?

Cum ai putut trăi momentul
Răstignirii şi-ngropării,
Când s-au cutremurat şi munţii
Şi adâncurile mării ?

Când pământu-a deschis gura
Primind în pântecele său
Cu mirare şi cu teamă
Pe milostivul Dumnezeu?

Învaţă-mă Sfântă Stăpână
Să fiu plin de îndurare
Şi celui care mi-a greşit,
Negreşit să-i dau iertare.

Învaţă-mă Sfântă Stăpână
Să fiu plin de-ngăduinţă
Şi să trec uşor, cu Tine,
Peste orice suferinţă.

Iar suferinţa cea mai mare
Ce să o port în piept mereu,
Să fie, Preasfântă Născătoare,
Jertfa scump Fiului Tău.

Căci pentru mine a murit,
Să mă ducă-n nemurire,
Căci pentru mine S-a jertfit,
Să-mi dea eterna fericire.

Iar restul, toate-s praf în vânt
Şi trec pe rând precum o boare,
Trecător sunt eu pe-acest pământ
Şi toate-n lume-s trecătoare.

Silvia AVRAM: Mi-e tare dor

Mi-e dor de anii ce-au trecut
Și inima-mi suspină,
Și mă întreb de am pierdut
Iubirea Ta divină.

Căci dacă toată viața mea,
De s-ar opri puțin,
Aș cântări de s-ar putea
Și zâmbet și suspin.

Și suferințe și iubiri
Căință și păcat,
Nădejde sau dezamăgiri
Și tot ce-am adunat.

Le-aș pune toate la un loc
Și mult le-aș judeca,
Căci nu vreau, Doamne, să te pierd,
Din necredința mea.

Silvia AVRAM: Sa invatam de la copaci

Se-nalță falnic către nori
Cu brațele vânjoase încă,
Un mândru și semeț copac,
Iar măreția lui te-ncântă.

Și-atunci te-ntrebi fără să vrei
Tu, om, ce ești atât de mic
Și-ai vrea să știi cumva povestea
Copacului îmbătrânit.

Câți ani trecut-au peste dânsul,
Atâtea ploi și vijelii,
Câte povești în miez de noapte
I s-au șoptit în nopți târzii.

Iar iernile cele geroase
L-au dezvelit de haina sa
În gemetele fioroase
Când vîntul parcă-l biciuia.

Și verile, ce veri toride!
Ce vijelii, ce ploi, ce arșiți,
Cum poți să crești așa semeț,
Când tu înduri atîta patimi?

Acestea toate te-au călit
Și-n toată vitregia vremii
Întodeauna stând smerit
Îți faci cărare către ceruri.

De am putea și noi să fim
Așa statornici ca și tine,
Să nu cădem la primul val
Sau chiar la prima vijelie.

Tu prin răbdare ai cîștigat
Un rol imens în fața lumii,
Pe lemnul unui Sfânt copac
Stă scrisă jertfa omenirii.

Luca Ionel BRANISLAV: Cararea Imparatiei

Pe Cărarea Împărăţiei
Atât de mult am pătimit,
Foame, sete şi durere
Şi oameni mulţi m-au prigonit.

Pe Cărarea Împărăţiei
Multe primejdii am aflat,
Crivăţul, arşiţa şi gerul,
Pe toate le-am îndurat.

Pe cărarea Împărăţiei
Am gustat băuturi amare,
Mai amare că pelinul
Şi mâncări otrăvitoare.

Pe Cărarea Împărăţiei
Au încercat să mă îngheţe,
Să mă împuşte, să mă fiarbă
Şi în iezer să mă-nece.

Pe Cărarea Împărăţiei
Au încercat că să mă ardă,
Căci au dorit cu orice chip
De pe Cărare să mă piardă.

Pe Cărarea Împărăţiei
Erau şerpi otrăvitori,
Şi casnicii mei de-o viaţă
Mi-au devenit prigonitori.

Pe Cărarea Împărăţiei
Prea mulţi spini am întâlnit,
Prăpăstii adânci şi curse,
Cu greu am supravieţuit.

Pe Cărarea Împărăţiei
De multe ori era să mor,
De nu era Domnul cu mine,
Bunul meu Ocrotitor.

Pe Cărarea Împărăţiei
De mii de ori eu L-am chemat,
Când eram în neputinţă,
De mii de ori mi-a ajutat.

Pe Cărarea Împărăţiei
De dorul cerului, nebun,
De nu era Domnul cu mine,
Demult mă prăpădeam pe drum.

Pe Cărarea Împărăţiei
Am ajuns eu în sfârşit,
Lângă Împăratul slavei,
Lângă Domnul mult dorit.

Cu Cununa Biruinţei
Domnul m-a încununat,
Şi m-a sălăşluit în cortul
Sfinţilor ce I-au urmat.

Deci, creştinilor din lume
Ce pe Cărare vă aflaţi,
Nu refuzaţi nici o-ncercare,
Că pacea Domnului o să aflaţi.

Iar de nu eşti pe Cărare,
Nu eşti părtaş al bucuriei,
Căci nimeni nu ajunge-n ceruri
Decât pe Cărarea Împărăţiei !

Carmen: Dusmanii se straduiesc

Ai mei sârguitori “prieteni”,
Care doar binele-mi doresc
Şi care în scurtimea vieţii
Cu dor nespus mă însoţesc,
Ca să îmi facă iar un “bine”
Preamult şi azi se străduiesc.

Ajută-mă, Iisuse,
Pe nimeni eu să nu urăsc,
Ci singur, doar păcatul,
Iar oamenii să îi iubesc.

Păcatele cu noi se luptă
Şi pun adesea stăpânire,
Chiar dacă noi nu vrem,
Peste firava noastră fire.