Elena MARIAN: Hero

Ai fost al casei credincios
Şi te-am ţinut cu drag,
Prindeai uşor de sus un os
Şi te-aşezai pe prag.

Pe ploaie, pe ninsoare sau pe vânt,
Ne săreai înainte,
Şi îţi plăcea să te alint,
Spunându-ţi dulci cuvinte.

Erai însă neiertător,
Şi turbai de mânie,
Când îndrăznea vreun trecător,
De poartă să se ţie.

Dar într-o noapte neuitată,
Ţi-au dat “prietenii” otravă
Credinţa ta n-o mai voiau,
Dar n-au făcut mare ispravă.

Azi curtea e stingheră fără tine,
Gina crede c-o să mai revii,
Nu te-am înlocuit cu nimeni,
Deşi nopţile ne par pustii.

Carmen: Doi ochi

Un tânăr se-ndrăgosti
De-o fecioară, într-o zi

Şi o ceru de soţie,
Ca mireasă lui să-i fie.

Dar oricât şi-ar fi dorit
Era vis de ne-mplinit,

Ea  nu putea accepta,
Căci vedere nu avea.

Însă odată, cineva,
Ochii săi voi a-i da;

Doctorul i-a-nlocuit,
Ea vedere a primit.

Primul om ce l-a zărit
A fost prietenul iubit;

Dar atunci a observat
Şi de soţ l-a refuzat:

Orb era, cum ea a fost,
Deci să-l ia nu avea rost.

Şi-a plecat şi l-a lăsat…
El atât doar s-a rugat:

“-Deşi acum nu mă vrei,
Ai grijă de ochii mei!”

Carmen: Dusmanii se straduiesc

Ai mei sârguitori “prieteni”,
Care doar binele-mi doresc
Şi care în scurtimea vieţii
Cu dor nespus mă însoţesc,
Ca să îmi facă iar un “bine”
Preamult şi azi se străduiesc.

Ajută-mă, Iisuse,
Pe nimeni eu să nu urăsc,
Ci singur, doar păcatul,
Iar oamenii să îi iubesc.

Păcatele cu noi se luptă
Şi pun adesea stăpânire,
Chiar dacă noi nu vrem,
Peste firava noastră fire.

Carmen: Inima de mama

Fecioara cea mai Sfântă
E mama lui Iisus
Şi maica tuturora
A noastră-n Ceruri sus.

Tu suferi pentru lume,
Cu noi eşti în nevoi,
Tu eşti întotdeauna
Alăturea de noi.

Copii în grea durere
Sărmani şi necăjiţi,
De inima de mamă
Se simt ei ocrotiţi.

Că mama îi nădejdea,
Izvor de mângâieri;
Dacă îi spui durerea
Tu capeţi noi puteri.