Silvia MOIAN : Avem nevoie de DUMNEZEU

Avem nevoie de Dumnezeu.
De mii de ani, oamenii
L-au căutat şi l-au găsit.
Au simţit în sufletele lor acea pace
Divină, superioară, deplină,
Pe care nu o ai decât atunci
Când El coboară în sufletul tău
Şi tu îl laşi să locuiască.
Avem nevoie de Dumnezeu
Care în mila Sa cea mare
Ne-a creat după asemănarea
Şi după chipul său.
Care a împodobit pământul,
Cu tot ce e mai frumos şi mai curat
Şi-n toate acestea ne-a pus stăpânitori
Pe timpul scurtei vieţi,
În care noi uităm că în lumea aceasta
Suntem doar simpli călători.
Avem nevoie de Dumnezeu,
Mai mult ca oricând
În aceste vremuri tulburi şi nesigure
În care criza economică a devenit mondială,
Se confruntă cu ea aproape orice ţară.
Încălzirea globală a afectat natura
Care se deslănţuie haotic, întruna.
Gheţarii se topesc, apele mărilor vor creşte
Mergem spre autodistrugere
Şi parcă nimic nu ne opreşte.
Toată lumea e în agitare,
Pacea nu e de aflat, peste tot e tulburare.
Avem nevoie de Dumnezeu
Şi totuşi nu suntem în stare să-l căutăm,
Să-l vrem, să îl chemăm în apărare.
Suntem plini de vanitate şi mândrie
Luptăm pentru averi şi slavă pământescă,
Uitând că de fapt depindem
De unicul Dumnezeu ce toate le coordonează.
Avem nevoie de Dumnezeu.
Să ne apropiem de El, cu smerenie şi iubire,
Că în mila sa încă mai aşteaptă
La poarta vieţii noastre.
Încă mai bate cu răbdare
La uşile încuiate ale sufletelor voastre.
Să-l recunoaştem şi să I ne închinăm.
Învăţătura şi calea Sa mereu să o urmăm.

Silvia MOIAN : Candela

Aş vrea să fiu mereu, o candelă aprinsă
Şi-n inimă să ardă focul cel Dumnezeesc.
Să răspândească în jur şi pace şi lumină,
Să se răsfrângă iubirea Domnului Ceresc.

Dar griji şi umbra gândurilor triste
Şi neîncrederea în ajutorul cel divin,
Îmi sting mereu a flăcării văpaie
Şi sufletul îşi plânge în întuneric al său chin.

Dar vine mâna caldă, iubitoare,
A Celui ce pe toate le-a zidit.
Şi îmi aprinde iarăşi focul dragostei divine,
Căci El din veacuri omenirea a iubit.

Şi nu îşi lasă niciodată făptura ca să piară,
Ci cu pronia cerească o ajută tot mereu,
Să se ridice şi să meargă înainte
Deşi drumul pare câteodată greu.

Aş vrea să fiu mereu o candelă aprinsă.
Şi în lumina ei să caut calea spre înalt.
Să îi păstrez focul, ca pe o comoară sfântă
Şi din căldura ei în jurul meu să împart.

Silvia MOIAN : Sfanta asteptare

O, sfântă aşteptare a nopţii minunate,
Când s-a născut în iesle Împăratul Slavei.
A coborât din ceruri în mila-i mare,
Să izbăvească lumea din pierzare.

În noaptea plină de mistere,
Privim cercetători ca magii, sus spre stele,
Simţim fiorul păcii divine şi al bucuriei.
Vine pe pământ Cel ce este din vecie.

Şi stăm în sfânta aşteptare,
Simţim în inimi dulcea Lui chemare,
Căci vine, vine cu iubire,
Să aducă pe pământ pace şi bunăvoire.

Se aud colindătorii vestind minunea mare,
Şi îngerii în ceruri cântă osanale,
Totul e cuprins de fiorul aşteptării minunat,
Căci se naşte din Fecioară Pruncul Împărat.

Silvia Moian : Noaptea sfanta

Frumos e cerul înstelat
Şi luna care în splendoarea ei apare.
Nici vântul nu adie,
Natura pare că pluteşte-n transparenţă
Şi totul e schimbat.

Pe câmp păstorii au adormit
Şi lumea visează către vremuri bune.
Nici un foşnet nu se aude
Totu-i nemişcat.
Vibrează peste întreaga fire
Un mister de taine înmănunchiat.

Pe bolta clară printre sclipiri senine,
Îşi face loc pe-o traiectorie nescrisă
O stea strălucitoare, puternică şi rară.
Ce taine ascunde oare?
Ce se întâmplă în noaptea asta
De atâta farmec plină ?
Şi iată că lumini străbat în brazde cerul ,
Ca fulgerele se aprind în aurore încântătoare.
Şi glasuri nemaiauzite
Acompaniate de harfe minunate,
Cântă în coruri divine
Ziditorului, imn de slavă, osanele.

O, măreţia nopţii de Ajun
Când cerurile coboară pe Împăratul Slavei
În mica iesle a lui Crăciun.
El a venit la noi,
Nu ca împăraţii lumii
În palate somptuoase,
Ci pe păiţe îngheţate, moi.
Ce bucurie cuprinde universul!
Pământ şi îngeri cântă imnuri minunate.
Doar omenirea zace în neştiinţă,
În a sa tiranie şi nedreptate.
Natura se veseleşte tainic
În noaptea sfântă în care,
Două inimi calde bat mai tare.
Pruncul şi Fecioara,
Izbăvitorul şi Neprihănirea.
Mântuitorul s-a născut
Din Cea care
Prin deplina-i curăţie
A biruit păcatul, firea.

O noapte Sfântă de Crăciun
Dă-ne te rugăm Stăpâne.
Să medităm la taina cea sublimă,
Să ne învăluim cu mila cea divină
Şi să te primim cu sufletul curat,
Apoi să ne unim cu Tine-n rugăciune,
Căci în ieslea cea din suflet te-am aflat Stăpâne.

Silvia Moian : In ieslea sfanta

Pădurea parcă-i de cleştar
Şi luna se reflectă unduitoare-n ape.
Stelele par licurici pe cerul cel senin
Văzduhul e de un tainic fior plin.

Lumea doarme trudită de a zilei munci.
Copii au adormit, visând la poveştile zise de bunici
Focul arde-n sobe si mesele-s îndestulate,
Doar trei fiinţe stau în frig şi-s nemâncate.

Să pătrundem în ieslea cea săracă,
De la margine de Betleem.
Şi-l vom găsi pe Iosif uitându-se cu îngrijorare
Spre prunc şi spre Maria, Măicuţa iubitoare.

Ce trist lucru,căci peste tot găsit-au ocupat.
Oraşul era ca niciodată atât de aglomerat,
De peste tot venit-a lume să se înscrie
Din porunca lui August împărat.

Copilul doarme, lumina parcă din micul trupuşor răsare.
Păru-i ondulat se aseamană cu grâul copt de soare
Şi zâmbetul e atâta de fermecător şi lin
Iar calzii ochişori întredeschişi se contopesc cu cerul cel senin.

El îi va izbăvi pe oameni,
Acest micuţ frumos şi delicat.
El va aduce mântuirea,
El pruncul mic şi sfânt ce-i veşnic Împărat.

Şi-n noaptea cu luciri pe cerul înstelat
Cu luna care zâmbeşte oglindită-n ape plutitoare,
Inimile lor sunt pline de fericire
S-a născut Izbăvitorul ce aduce lumii veşnic mântuire.

Silvia MOIAN : Fara Craciun?

Fără să avem Crăciun
Nu ne-am bucura acum.
N-am fi an de an copii,
Moş Crăciun n-ar mai veni.

N-am trăi minunea sfântă,
Când colind inima cântă
Celui ce din Cer coboară
Şi se naşte din Fecioară.

Dacă n-am avea Crăciun
Cum ne-am mântui acum?
El s-a coborât din a Sa mărire
S-aducă pe pământ pace şi bunăvoire.

Dar Crăciunul vine an de an,
Domnul îşi urmează a mântuirii plan.
Vine iar in peştera săracă
Şi se naşte din Maica Preacurată.

Îngeri, oameni cântă împreună,
În miez de noapte colindele răsună
Steaua îşi urmează strălucitoare calea,
Păstoraşii aud de Sus chemarea.

Dacă n-ar mai fi Crăciun
Brazi nu am împodobi acum,
Inimi n-ar mai tresălta,
Lumea în întuneric ar umbla.

Dar El vine negreşit,
Cu magii de la răsărit,
Cu iubire vine iară,
Din Cerul Cel sfânt coboară.

Să-i cântăm colid pios,
Domnului Iisus Hristos.
Să-l rugăm, cu îndurare,
Ca şi-n peştera din suflet să coboare.

Silvia MOIAN : Colind in noapte

Noapte de vis în zări se arată
Stelele par licurici pe bolta întunecată.
În aer pluteşte un adânc mister necunoscut
E noaptea minunată aşteptată de demult.

Luciri puternice se arată clar spre răsărit
Clipa mântuirii pentru toată lumea a sosit.
Îngerii coboară pe pământ.
Osanale pline de armonie se aud vibrând.

În ieslea cea săracă stă Fecioara prea iubită
Şi inima îi plină de o dragoste neţărmurită.
Ea strânge cu iubire la pieptul ei gingaş
Pe cel mai scump din lume şi dulce copilaş.

Noapte sfântă minunată
Umple de lumină lumea toată.
Căci astăzi s-a născut Domnul Ceresc
Umplând de bucurie neamul omenesc.

Sărac, umil pe acest pământ
A coborât Cel ce-i din veacuri sfânt.
În peştera săracă printre dobitoace
Nu în porfiri şi luxuri cum lumii îi place.

Magii vin din depărtări cu daruri scumpe
Şi păstorii simt că bucuria inima le umple.
Că îngerii şi steaua lumii întregi vestesc,
Că vine Salvatorul, Împăratul cel Ceresc.

Să colindăm vestind naşterea sfântă,
Să simţim că inima ne cântă,
Pregătind peştera sufletului cu un gând pios
Ca să-l primim în taină pe Iisus Hristos.

Silvia MOIAN : De ce nu zburam?

De ce nu zburăm ca îngerii spre înălţimi?
Pentru că ne tăiem aripile sufleteşti.
De ce uităm să îngenunchiem spre răsărit?
Pentru că gândurile sunt doar spre cele ce-s lumeşti.

Nu avem timp să tindem spre Lumină.
Ne înconjoară mii de griji mărunte.
Uităm mereu că suntem oameni trecători
Şi vrem să rezolvăm prea multe.

Şi trece viaţa ca un vis.
Timpul pierdut nu îl mai prindem niciodată
Şi pentru suflet ce putem să dăm în schimb?
E mai preţios ca lumea toată.

Umblăm în întuneric pe pamânt
Şi n-avem timp ca să privim Lumina.
Să înălţăm spre ceruri ochii şi să o chemăm
Şi Ea ne va cuprinde cu iubire inima.

De ce nu zburăm ca îngerii spre răsărit?
De ce nu vrem să ne înălţăm către Lumină?
Căci Ea ne aşteaptă să ne întoarcem cu iubire.
Să îngenunchiem cerând iertare pentru a noastră vină.

Silvia MOIAN : Cugetare

Avem nevoie de Dumnezeu,
Care în mila Sa cea mare,
Ne-a creiat după asemănarea
Şi după chipul Său.
Care a împodobit pământul
Cu tot ce e mai frumos şi mai curat.
Şi-n toate acestea ne-a pus stăpânitori
Numai pe timpul scurtei vieţi
În care noi uităm,
Că în lumea aceasta suntem
Doar simplii călători.

Avem nevoie de Dumnezeu.
De mii de ani,
Oamenii l-au căutat şi l-au găsit.
Au simţit în sufletele lor
Acea pace divină, superioară, deplină,
Pe care nu o ai,
Decât atunci când El coboară în sufleul tau
Şi tu îl laşi să locuiască,
Fără să mai faci ce-i rău.

Avem nevoie de Dumnezeu.
Să ne apropiem de El
Cu dragoste şi cu iubire.
Că în mila Sa, încă mai aşteaptă
La poarta vieţii noastre.
Încă mai bate
La uşile încuiate ale sufletelor voastre.
Să ne întoarcem, să-l recunoaştem,
Şi să I ne închinăm.
Învăţătura şi calea sa
Mereu să o urmăm.

Silvia MOIAN : Binecuvantare

Peste zările senine,
Peste câmpuri ce-s de roadă pline,
Peste râuri şi răzoare,
Pluteşte Mireasă, Pururea Fecioară,
Cereasca Ta binecuvântare.

Celor ce-n suferinţe şi-n necazuri
Mâinile spre rugăciune îşi ridică,
Văduvelor ce cu inima cernită
Îţi cer ajutor şi alinare,
Tu le dai tuturor cereasca binecuvântare.

Păsările cu glasul lor şi-n taină,
Îţi dedică triluri nesfârşite,
Florile cu sfială în faţa Ta
Îşi pleacă capul cu dulce înfiorare,
Iar Tu le dai la toate binecuvântare.

Creştinii îţi aduc rugăciuni de mulţumire,
Că i-ai scăpat din veacuri de pieire.
Ei pe Tine te cinstesc cu ardoare
Şi flori îţi aduc cu umilinţă la altare.
Iar tu cu un semn, le dai dorita binecuvântare.