Silvia MOIAN : Eu cred

Eu cred că Tu eşti Alfa şi Omega,
Eşti început şi eşti sfârşit.
Spre Tine sufletul să se înalţe
Că de la Tine  Doamne, a venit.

Eu cred în marea-ţi bunătate,
Că vrei pe toţi să-i mântuieşti.
Îi chemi cu dragoste la Tine
Şi toată viaţa îi călăuzeşti.

Mai cred, în jertfa Ta cea mare,
Ce până la moarte o ai îndurat.
Când răstignindu-te pe cruce,
Pe toată omenirea ai salvat.

Şi mai cred iarăşi Împărate,
Că Tu, eşti Cel ce din potirul sfânt,
Vii ca să te uneşti cu mine,
Un păcătos de pe pământ.

Îmi plec genunchii ,o Stăpâne.
Căci Tu din morţi ai înviat.
Şi îţi mărturisesc cerând iertare,
Că-n Tine cred, cu adevărat.

Silvia MOIAN : Te caut

Te caut tăcut printre stele,
Mă adâncesc în dulcea lor sclipire.
Dar nu acolo eşti o, Doamne
Ci mai aproape vii de mine.

Te caut prin păduri ce murmur
În adierea vântului de toamnă.
Printre izvoare ce cobor la vale,
Simţind cum glasul Tău mă cheamă.

Şi printre flori mă uit alene.
Iar în culoarea lor armonioasă,
Caut un chip ce sufletul îmi odihneste
Şi calea spre lumină îmi pregăteşte.

Te caut printre stele şi-n natură
Şi ştiu că pretutindeni eşti în toate.
Dar te găsesc atât de aproape Doamne
În sufletu-mi ce tinde spre zări înalte.

Şi acolo unde locuieşti aduci lumina,
Spălând păcatele ce aspru m-au rănit.
Tu mângâi, bucuri, aduci uşurare
Şi faci în suflet Raiul pe pămant.

Silvia MOIAN : Nu te iubesc

Nu Te iubesc, căci dacă Te-aş iubi,
Ar trebui ca să vorbesc mereu cu Tine.
Simţind adânca dragoste ce Tu mi-o porţi
Şi stând sub dulcea-ţi ocrotire.

Nu Te iubesc, căci nu alerg spre Tine
Când sufletul mi-e liniştit şi cald.
Doar când furtuni ajung pe cerul vieţii mele,
Atunci cu desnădejde în genunchi îţi cad.

Şi cât mi-ai dat din darurile Tale,
De câte ori, cu bucurii m-ai mângâiat,
În viaţa plină de neprevăzut şi de primejdii
De tot ce-i rău, cu harul Tău m-ai apărat.

De ce nu Te iubesc Iisuse
Când ştiu că pentru mine mult ai suferit,
Ca să mă scapi din chinul veşnic
Ce pentru lume fost -a hărăzit?

Nu pot, Tu ştii că firea mea e slabă
Şi că iubeşte tot ce-i trecător.
Dar vreau ca să îmi dai putere Doamne
Să Te iubesc, că mult îţi sunt dator.

Silvia MOIAN : Eu stau si bat

Eu stau la uşa ta si bat.
De ce ţii sufletu-ncuiat ?
De ce nu vrei să mă primeşti pe Mine ?
Căci Eu, vreau ca să fiu mereu cu tine.

Şi clanţă Eu nu am afară.
De vrei, mă laşi să intru în astă seară,
Sau mâine dacă vei voi.
Dar vezi , o dragul meu, să nu întârzii.

Eu te iubesc, îţi ştiu trecutul, te-am creat.
De ce vrei să mai duci o viaţă în păcat ?
Cu Mine, lumină o să ai şi pace.
Iar sufletul în întuneric, nu va zace.

Eu stau la uşa ta şi bat.
De ce ţii sufletul încătuşat ?
Deschide şi primeşte harul meu divin
Şi atunci vei deveni din rob al patimii, stăpân.

Mai am răbdare să te aştept, dar până când?
Un vis e viaţa ta şi ceasul va suna curând.
De vrei să fii deapururi fericit cu adevărat,
Primeşte-n suflet pe divinul Împarat.

Silvia MOIAN : Priveste-te

Priveşte-te în oglinda sufletului tău,
Acum cât încă mai e vreme.
Când încă poţi, să faci ce este bun
Şi să îţi schimbi reaua ta vrere.

Priveşte adânc, să vezi de poţi
Ca să găseşti pierdute fapte rele.
Şi să nu pleci când ceasul va suna,
Pierdut în vraja lor, nepregătit, cu ele.

Te uită bine înlăuntru tău,
De ce să îţi mai porţi povara ?
Căci e aşa uşor, să scapi de ea,
Dacă asculţi în sufletu-ţi chemarea.

Lumina Lui, ce luminează lumea
Vrea şi în tine să aducă luminarea.
Primeşte-o în casa sufletului tău
Şi atunci ai să îi simţi cu adevărat lucrarea.

Silvia Moian : Spre Golgota

Soarele sclipea dintr-un trist răsărit.
Natura presimţea, săvârşirea
Celei mai crude fapte din câte s-au scris.
Spre Golgota era mulţime înşiruită.
Mergea să-L vadă pe Cel ce mărturisise că este Dumnezeu
Şi avea să moară în tortură, pe crucea pregătită.
Să ne amestecăm şi noi prin mulţime.

Priviţi-l !
Ce-au putut să facă din Fiul lui Dumnezeu…
Gura parcă-i arsă, buzele uscate.
Nici un strop de apă nu i-au dat
Lui, care a făcut, pământul pe ape.
O nu, ce faceţi, de ce-L loviţi ?
Nu vedeţi cum însuşi soarele îi înconjură capul,
Plin de sângele ce curge, de sub cununa grea de spini?
El, pe care crinii câmpului atât de frumos i-a împodobit
Şi de cămaşă a fost dezgolit cu răutate.
Dar lumina, îl îmbracă în aurore colorate.

Pielea ce fost-a albă şi catifelată,
Zdrelită e de lovituri şi e umflată.
Cum se mai cunosc urmele adânci pe spate,
De la biciurile romane cu cârlige de fier lucrate.
Fărâmituri de carne vie şi picături de sânge,
S-au împrăştiat la stâlpul de tortură
A cărui piatră, peste veacuri geme, plânge.
Picioarele în butuci au fost prea groaznic strânse
În noaptea în care a stat închis.
L-aţi chinuit, pe Cel ce a făcut pământul şi cerul
Şi lumina în întuneric a trimis.

Cum a-ţi vărsat sângele nevinovat
Al Celui, ce pe voi atât de mult v-a iubit şi mângâiat …
De ce-l batjocoriţi?
Nu vedeţi că El, merge încet şi trist şi tace.
Deşi ar putea oştile de îngeri ca să cheme
Şi sufletele voastre, în veşnicul tartar ar zace.
Deşi ar putea să vă strivească
Şi ca pe viermi să vă stârpească.
Dar n-a voit, ci mers-a spre jertfire ca un miel.

Din ochi îi picură lacrimi de durere,
Că e sfârşit şi greutatea crucii ce o poartă
Îi apasă cu nemilostivire ranele.
Şi paşii Lui, se întipăresc în pulberea pământului.
Pietrele plâng, văzând durerea şi umilinţa Stăpânului.
Picături de sânge ,se preling pe faţă şi pe spate.
Tot corpul e desfigurat, brutalizat cu răutate.
Sudoarea se amestecă cu sângele cel sfânt
Şi lasă urme pe pământ.

Gura-i uscată, tâmplele zvâcnesc profund.
Se încordează cu o ultimă sforţare,
Dar nu e cu putinţă să mai ducă
Pe umerii slăbiţi şi atât de însângeraţi
O cruce aşa de grea şi mare.
Ajunşi la locul Căpăţânii,
Il iau brutal, îi smulg cămaşa,
Şi braţele i le întind pe cruce.
Şi-n liniştea tristă ce pentru o clipă se aşterne :

Se aud, se aud ciocanele bătând,
Se văd şi lacrimi mari curgând.
Piroanele se înfing adanc,
Mâinile sfinte străpungând.
Se aud din nou ciocanele bătând,
Pe cruce trupul pironind.
Tu stai între cer şi pământ,
Durere mare suferind.
Se aud ciocanele bătând,
Se vede sângele curgând.
Trupul Tău, e atât de chinuit…
Şi toţi Iisuse acum te-au părăsit.

O, Dumnezeule, priveşti la Fiul tău iubit ?
Sau faţa Ţi-ai întors, că nu mai poţi răbda
Să vezi cât e de chinuit.
Piroanele, au ţintuit pe crucea din lemn tare,
Pe Cel ce ţine în palma Sa
Pământul acesta mare.
Cuvântul necuprins în iubirea Sa
A înlocuit Tronul slavei cu crucea de tortură grea.
Pe îngerii ce-I aduc veşnic osanale
Şi-L înconjură cu tremur şi cu frică
I-a înlocuit cu hulitori, cu farisei
Ce i-au purtat întotdeauna pică.

Cununa slavei, a îngăduit să fie înlocuită
Cu o cunună de spini umilitoare,
Ce-i da dureri îngrozitoare.
El, slăvit de îngeri şi de creaturi,
Ca un Împărat plin de biruinţă,
A suferit cea mai mare umilinţă.
Şi toate acestea din adânca Lui iubire.
Ca cei de atunci şi cei de astăzi,
De vom lupta să păzim poruncile, să câştigăm
Împărăţia Lui şi dorita mântuire.

Amin.

Silvia MOIAN : Maica durerii

S-a înfiorat pământul de lacrimi şi de jale.
O, Maica durerii !
Tu stai plângând amar pe dealul Căpăţânii,
Strângând la pieptu-ţi cald ca pe o comoară,
Pe care vrei să o fereşti, de pornirile răutăţii şi a urii
Picioarele sfinte, pătrunse de cuie, însângerate.
Picioarele care au călcat valurile mării înfuriate
Şi au sfinţit pământul.
Apoi, ochii tăi, înroşiţi de lacrimi,
Abia pot să mai privească,
Mâinile cele preacurate, care au dat atâtea binecuvântări
Şi au vindecat atâtea boli,
Cum sunt ţintuite pe lemnul aspru şi uscat al crucii tari.
Urechile tale aud printre vorbele de ocară şi pline de dispreţ,
Răsuflarea dulce a Fiului tău
Şi bătăile inimii Lui cum se sting uşor.
Şi atunci, simţi prin inima de Mamă,
Sabia proorocită de dreptul Simeon,
Cum se învârte mai cu cruzime în rană.

O, Maică a durerii !
Sufletu-ţi gingaş, preacurat şi sfânt
Se sfâşie de mare amărăciune.
Şi întrebările se nasc pe rând :
– Unde sunteţi voi, cei de aproape
Ce L-aţi cunoscut ?
Petru şi ceilalţi apostoli
Unde v-aţi ascuns şi a-ţi fugit?
Slăbănogule de la Vitezda, nu eşti prin mulţime ?
Oameni care a-ţi fost odinioară
Orbi, şchiopi, surzi şi muţi, paralitci, îndrăciţi
De ce nu veniţi aici cu mine
Şi minunile Lui, să le descoperiţi ?
Poate aşa s-or îndura
Şi pe El, de pe cruce mi-l vor da.
Unde sunteţi cei cinci mii de bărbaţi
Ce aţi fost hrăniţi de Fiul meu cel dulce în pustie.
De ce nu v-aţi unit să împiedicaţi
Osânda cea mai crudă, din câte au fost să fie ?
De ce aţi plecat, cum de L-aţi părasit
Durerea-mi mare de mamă, cu cine s-o alin ?
În jur sunt numai priviri pline de răutate.
Iar Fiul meu, Stăpânul meu, dulcele Iisus
E acum pe moarte.

O, scump Iisus, nu mă lăsa !
Ce mult aş vrea să-Ţi scot cununa de spini
Ce îţi apasă atât de tare fruntea.
În locul sângelui ce-Ţi curge din vinele sfinţite
Ţi-aş da sângele meu de mamă,
Viaţa mea Ţi-aş da, Stăpâne prea iubite.
O, Dumnezeul meu şi Fiul meu dorit !
Cât de singur eşti şi cât de părăsit.
Ce-au putut să-Ţi facă …
De ce te-ai dat lor ca un miel ?
Tu Creatorule, a tot ce-i pe pământ şi-n cer
De ce Te-ai lăsat vândut de Iuda cel mişel ?
Nu, nu muri cel ce ai înviat pe Lazăr!
Milostiveşte-te de mine, mama Ta,
Cum te-ai milostivit de lacrimile văduvei din Nain.
Şi pe fiul ei, singurul născut,
Pe care îl ducea spre groapă,
Viu i l-ai dat, scăpându-l de iad şi chin.
Îndură-te Stăpâne, Cel ce Te-ai lăsat pe cruce răstignit,
Îndură-te de mine, mama Ta,
O, Fiul meu iubit!

Pleoapele vinete ale Răstignitului se deschid uşor.
Şi lacrimile îi curg de milă, pentru mamă şi al său popor.
O învălui pe dulcea lui Măicuţă cu trista sa privire
Şi c-un efort, îi spuse abia şoptit :
– Femeie, iată fiul tău !
Apoi privirea-i se mută la ucenicul cel iubit şi-i spuse :
– Iată Mama ta.
Întunericul cuprinse crucea şi mulţimea.
Pământul Golgotei, plângea.

Silvia MOIAN : Judecata

În Ierusalim s-a judecat odată,
Cel mai nedrept proces din lume.
Atunci s-a rostit osânda odioasă
Şi s-a înfăptuit crima pătimaşă.
Ierusalimul era în vădită tulburare.
Sinedriul se adunase.
Pilat stătea pe tronul lui de judecată,
Ostaşi mulţi, lume adunată
Să-l vadă clar, pe osândit.
Pilat guvernatorul, sinedriul şi poporul.
Toţi sunt acuzatorii, toţi martori mincinoşi.
Iar osânditul e singur şi fără apărare,
Dar câtă măreţie are şi câtă resemnare.

El e frumos şi e divin.
Privirea Lui exprima măreţie, bunătate.
Figura resemnată, dar senină,
Întreaga lui făptură de o ireală lumină
Era înconjurată.
Se apropie uşor şi aşteaptă cu răbdare.
Şi atâta linişte emană în sala mare,
Încât privirea ţi se pleacă-n faţa Lui.

Razele soarelui se împreunau
Într-o lumină orbitoare,
Deasupra capului celui osândit.
Ce demnitate şi ce nobleţe divină, maiestoasă,
Chipul blând, ochi senini şi frunte luminoasă.
Pilat privi tăcut la osândit.
Vedea un nimb de raze lucitoare
Înconjurând cereasca-i frunte.
Iar ochii limpezi exprimau iertarea.

Era prea nobil, prea distins, prea pur
În mijlocul evreilor turbaţi.
Pilat gândi o clipă, că Iisus ar fi un zeu,
Sau prinţ dezmoştenit ori împărat.
Deci le-a zis Pilat :
– Ce învinuiri aduceţi omului acestuia
De l-aţi dat mie ?
Au răspuns iudeii :
-De n-ar fi răufăcător nu l-am fi adus ţie.
El răzvrăteşte neamul nostru,
Ne împiedică să dăm dajdie Cezarului, după lege.
Şi mai spune, că El, Iisus e noul rege.
– Luaţi-l voi şi-l judecaţi, le-a spus Pilat,
După dorinţa voastră.
– Nouă, nu ne e îngăduit , i-au răspuns ei
Să-l răstignim, după legea noastră.

Pilat intră în pretoriu şi cheamă atunci pe osândit.
-Tu eşti Regele iudeilor ?
Iisus blând i-a glăsuit :
-Tu zici , că Eu sunt Împărat.
Dar a mea Împărăţie,
Nu e din lumea aceasta.
E sus, veşnică e şi o să fie.
Eu m-am născut şi am venit în lume,
Pentru adevăr, să dau mărturie.
Oricine este din adevăr, simte cu sufletul său
Şi ascultă glasul meu.
Pilat i-a zis :
-Ce este adevărul?
Apoi a ieşit la iudei.
Privise saducheii, ascultase fariseii.
Cu chipuri împietrite şi toate numai ură.
Iar Ana şi Caiafa se zbat să amuţească lumea,
Să-i ceară moartea dură.

A zis Pilat :
– Iată Împăratul vostru !
Eu nu găsesc în El nici o vină.
“-Ia-l, ia-l răstigneşte-l !”
Au spus ei într-un glas.
-Dar la voi, este de paşti obiceiul,
Să vă eliberez pe cineva.
Voiţi deci pe Regele iudeilor ?
-Nu pe El, ci pe Baraba,
Iar pe Iisus răstigneşte-l.
-Iată Omul ! a zis Pilat,
Aducându-l pe Iisus afară la privire,
Încununat cu spini, purtând mantia purpurie.
-Eu nu găsesc în El nici o vină.
Luaţi-l voi şi-l răstigniţi,
Dacă vreo vină îi găsiţi.
-Noi lege avem şi după a noastră lege,
El trebuie să moară.
Că s-a făcut pe sine, Fiul lui Dumnezeu,
Deci vrem să piară.
Iar dacă îl eliberezi,
Nu eşti prieten Cezarului.
Cine se face pe sine Împarat
E împotriva lui.
Atunci Pilat temându-se de tronul său,
L-a predat iudeilor pe Iisus,
Împăratul lumii, cel nevinovat şi smerit.
Iar ei, l-au dus să fie răstignit.

Silvia MOIAN : De ce e condamnat?

Ierusalimul e luminat şi s-a trezit,
În razele unui trist răsărit.
Nu adie vântul, zarea e senină,
Natura pare liniştită
Dar păsările ciripesc a jale.
Bătrânii măslini crengile-şi îndoaie.
Pe străduţele pustii şi liniştite,
Pătrunde zgomotul din ce în ce mai tare.
Apoi mai clar se aud cuvinte ce cer
– La moarte, la moarte !
Apoi batjocură şi râsete.

Pe strada ce duce către poarta mare,
Mulţimea se îmbulzeşte să vadă fiecare,
Pe osânditul strâns legat
Ce în batjocură e dus spre Golgota.
El merge încet, supus,
Ducându-şi crucea mare ce atârnă greu.
Priviţi-l, El este Dumnezeu.
Dar făptura Sa divină, e de nerecunoscut.
Oamenii au distrus frumosul chip blând şi sfânt.
Pielea e ruptă, plină de sânge roşu.
Părul smuls, faţa e vânătă, umflată
De pumnii călăilor necredincioşi.

– Bătrâne templule din Ierusalim !
Pe lespedea de piatră,
Picură sânge scump, nevinovat.
Tânărul acesta e Împăratul lumii.
Dar de ce e condamnat?
Pentru că a vindecat doar cu cuvântul
Leproşi, orbi, gârbovi, îndrăciţi.
Pentru că a umblat desculţ prin praf şi pietre
Căutând pe cei străini, neştiutori, nefericiţi.
Fiindcă a înviat pe Lazăr
Smulgându-l iadului biruitor?
Sau pentru că haina şi faţa
I s-au schimbat, umplându-se de strălucire
În muntele Tabor.
Sau fiindcă a intrat atâta de umil,
Călare pe mânză de asin,
Pe poarta ta de aur
Bătrânule Ierusalim?

O, minte omenească, de poţi tu înţelege
Divina înţelepciune şi dragoste dumnezeiască,
Priveşte chinul Lui , din milă pentru noi
Şi roagă-te Stăpânului , să aibă îndurare,
Că pentru tine, jertfa Lui e mare.
– Scump Iisus, pielea ţi-e zdrobită,
Biciurile noduroase se înteţesc,
Cu puterea ta biciuieşte
Toate duhurile necurate ce ne ispitesc.
Cu pumnale de fier
Te lovesc iudeii peste faţă, peste gură.
Scapă-ne şi pe noi,
De vorbele murdare şi de hulă.

Cu multă răbdare suferi
Să-ţi smulgă părul şi barba
Şi ochii în batjocură să-ţi lege.
Iartă-ne Milostive mândria,
Cleveteala şi orice fărădelege.
Ai suferit pe cap coroană,
Cu spini ce până la creier ţi-au pătruns.
Arde şi spinii fărădelegilor noastre cu puterea Ta,
Că anii în păcate ni s-au scurs.
Câtă răbdare ai avut,
Să-i laşi să te îmbrace în roşia hlamidă
Şi-n mâna Ta cea sfântă, trestie să-ţi pună.
Dezbracă-ne Iisuse de patimile
Ce vor să ne răpună.
Şi cu trestia loveşte,
Toate duhurile necurate
Şi de iad ne mântuieşte.
Tu care ai dus crucea cea mai grea
Cu atâta răbdare şi bărbăţie,
Fă ca să ducem şi noi crucea vieţii
Şi să mergem numai pe calea mântuirii.

Silvia MOIAN : In grădina Ghetsimani

Amurg violaceu se raspândea în zare.
Un cer senin şi un aer cald şi pur.
Parfum de flori, îmbălsăma în acea seară atmosfera.
Şi un vânt uşor îl mîngâia
Pe tânărul frumos ce-n rugăciune medita.
Amurgul îi lumina uşor ,
A Sa faţă divină, fără nici o pată.
Părea înconjurat de-o tainică lumină.
Privirea tristă, dar figura măreaţă şi senină.
Era Iisus , Mântuitorul nostru
Cel sfânt şi bun şi drept, ce-n acea seară
Vorbea cu Tatăl Sau, în Grădina Ghetsimani,
Vedea calvarul, chinul, paharul cel amar.
Era Stăpînul singur în grădină.
El care a făcut atâta bine, căutat de mulţi.
El ce a şters atâtea lacrimi
Şi a îndepărtat orice suferinţă,
Stă părăsit, uitat, rugându-se
Cu întraga Sa fiinţă :
– Tată, se poate îndepărta acest pahar
De chinuri cumplite ?
Dar nu după voia mea,
Ci fie după voia Ta, Părinte.
Lăsase pe ucenici să privegheze, spunându-le:
– Sufletul meu e până la moarte întristat !
Dar când reveni din profunda-i rugăciune,
În somn îngreuiat El i-a aflat.
Şi-i spuse atunci lui Petru
– Petre , privegheaţi !
Ca-n ispită voi să nu intraţi,
Că sufletul este zelos,
Dar trupul e neputincios.
Întunericul cuprinse orizontul,
Dar Iisus încă se ruga.
Natura părea şi ea tristă şi smerită,
Privindu-l pe Împăratul în durerea Sa.
El, la care tot genunchiul azi se pleacă,
Stătea atunci supus şi îngenuncheat.
Lacrimi amare şi picături de sânge,
Picurau pe piatra ce-l sprijinea
Pe umilul Împărat.
Muntele Măslinilor, găzduia în acea seară,
Pe Împăratul lumii, atoate creator.
Întreaga Sa pornire, întrega Sa fiinţă,
Era spre Tatăl cel din Ceruri, atoate ziditor.