Silvia MOIAN : Nimic nu e mai sfant

Nimic nu e mai sfânt pe acest pământ,
Ca Domnul Slavei, din Cerul său, de îngeri înconjurat,
Să coboare în peştera sufletului cea plină de păcat
Şi să aducă lumina, în duhul de cel rău încătuşat.

În sufletul zbuciumat de griji şi rele,
Chinuit de boli, nevoi, păcate grele,
Vine Pruncuşorul Sfânt, cu multa lui iubire,
Ca să aducă pace, speranţă şi multă bucurie.

Nu s-a îndepărtat că peştera-i murdară.
N-a lepădat dorinţa sufletului ce îl cheamă iară,
Ci vine să restaureze omul, care de Domnul s-a pierdut.
Vine să împace cu Tatăl, sufletul căzut.

Şi-n peştera cea rece şi întunecoasă
Vine să aducă lumina şi căldura cea dumnezeiască,
Cel ce din veacuri e prorocit,
Astăzi menirea-i sfântă cu tot omul a împlinit.

Şi în fiecare din noi, mereu e un Crăciun şi-o sărbătoare,
Mereu coboară Fiul, să se nască din Fecioara iubitoare,
Pătrunde-n inima şi-n fiinţa noastră toată
Şi ne îndumnezeeşte făcând haina sufletului iar curată.

Silvia MOIAN : Ninge in prag de sarbatori

Ninge în prag de sărbători,
Fulgii jucăuşi dispar în zare.
Se aud colindele cu dalbe flori
Vestind Crăciunul, măreaţa sărbătoare.

Brazi împodobiţi sclipesc în noapte,
Rând pe rând împodobind ferestre.
Copii stau în dulcea aşteptare,
Când vor gasi sub brad, mici jucării măiestre.

Şi vine Moş Crăciun, umplând copilăria
De multe bucurii, cadouri şi amintiri.
Dar mai presus de toţi, vine Mesia
Ca să aducă pace, iubire şi cereşti trăiri.

Din multa Lui iubire, vine iar în lume
Ca să împartă din ceruri binecuvântare.
Să ne aducă în suflete ce-s reci căldura,
Speranţa, credinţa şi dragostea ce-i mare.

Să îl primim în suflete aşa cum au făcut păstorii
Şi să-i aducem în dar a noastre fapte bune.
Să-l colindăm, cântând cu îngerii împreună
Şi-n inimi vestea bună şi bucuria să răsune.

Silvia MOIAN : Pregatire

A început postul Crăciunului.
Un post de bucurie.
Căci va veni în lume să se nască,
Cel ce este din vecie.

Şi cerul şi pământul se bucură acum,
Steaua magii călăuzeşte,
Îngerii slavă înalţă Stăpânului cel bun,
Peştera tainic se pregăteşte.

Păstoraşii aşteaptă în uimire mare,
Ca proorocia să se împlinească.
Numai omul îmbătat de griji şi treburi
Uită, ca sufletu să-şi pregătească.

Mai este timp să ne amintim de clipa mare,
Că vine Crăciunul cu bucurie.
Să  pregătim peştera din suflet pentru Domnul.
Şi să ne bucurăm ca în copilarie.

Silvia MOIAN : Iubesc

Iubesc florile ce în pasteluri de culoare,
Spre soare îşi întind petalele gingaşe.
Şi verdele naturii ce se întrepătrunde
La orizont, cu cerul senin de albastre unde.

Iubesc pe oameni aşa cum este fiecare.
Cu calităţi şi cu defecte, prieteni şi duşmani.
Şi văd în ei un rost spre drumul mântuirii,
Un tainic scop spre a ajunge în Ţara nemuririi.

Iubesc zidirea creată de Cel ce ne iubeşte,
Cu pronia sa divină, pe toate le orânduieşte.
Când rătăcim pe căi străine ne aşteaptă cu răbdare
Şi ne primeşte când venim, că mila Lui e mare.

Iubesc pe Bunul Dumnezeu ce m-a adus în lume,
Ca să mă bucur de tot ce a creat şi să-L slăvesc.
El vrea, în veşnica Împărăţie să ducă pe tot omul,
El vrea ca şi eu iubindu-L să mă mântuiesc.

Silvia MOIAN: Urma pasilor

Văd calea vieţii mele plină de neprevăzut
Şi urma paşilor mei pe nisipul ud.
Treceam plin clipe grele, urcam şi coboram
Şi drumul vieţii mele cu anevoie străbăteam.

Dar văd că lângă urma mea de paşi, mai e o urmă,
Paşi necunoscuţi lângă paşii mei se-adună,
Şi merg şi ei lângă ai mei paşi pe a vieţii cale,
Mă însoţesc mereu văd, pe lunga mea cărare.

Dar când mă uit mai bine, când mi-a fost mai greu,
Doar o singură pereche de paşi urca mereu.
N-am înţeles ce e, ce taină urma paşilor ascunde,
Dar în cuget o voce blândă îmi răspunde.

Vezi în viaţa ta, Eu Iisus te-am însoţit mereu,
Urma mea de paşi e lângă urma ta şi te-am urmat şi eu.
Când tu credeai că nu mai poţi pe drumul drept urca,
Eu îţi dădeam putere, mergeam în dreapta ta.

Când tu credeai că ai să cazi, îţi era tare greu,
Mâna mea te ridica, că ţi-am slujit, eu Domnul tău.
Şi sarcini grele de fărădelegi şi de păcate ţi-am purtat.
Şi crucea vieţii tale, pe umerii mei din dragoste am luat.

– Dar,  Doamne, când eram în nevoia cea mai grea,
Mai lăsat singur, că nu se vede pe nisipul umed urma Ta.
Atunci cu glasul Tău cel dulce mi-ai răspuns în adâncuri  întristat:
– Aceia erau doar paşii mei, că pe tine pe braţe te-am purtat.

Silvia MOIAN : De ce?

De ce când eşti atâta de bogat în daruri,
Tu risipeşti necontenit,
În patimi şi plăceri ce-s trecătoare
Şi nu gândeşti că un final va fi sortit?

De ce refuzi să crezi în veşnicie
Şi ai un suflet care e nemuritor?
Că într-o zi când Judecata lumii se va face,
Ai să vezi cât erai Cerului dator.

De ce nu vrei să porţi mai mult de grijă,
Aceluia ce e din Dumnezeu suflare?
El e flămând de rugăciunea sfântă,
Şi însetat de a Sfintei Liturghii cântare.

De ce trăieşti fără de grijă,
Ca şi când niciodată lumea nu vei părăsi?
Suntem datori să îngrijim de suflet
Că vrem nu vrem, a morţii umbră va veni.

Silvia MOIAN: Dă-mi mâna

O, cât aş vrea ca să îţi simt prea dulcea ocrotire
Când sufletul mi-e încercat de griji şi de nevoi.
Şi câtă nevoie am ca focul dragostei divine
Să îl presari în inima cea rece ca un sloi.

Te-am părăsit, fugar fiind pe drumul vieţii
Şi-am căutat necontenit amarele plăceri.
Am alergat în vraja lor, ca după o nălucă
Şi n-am găsit decât tristete, lipsuri şi dureri.

Am rătăcit, am părăsit pe Tatăl meu din ceruri
Şi-am devenit un fiu rătăcitor pe acest pământ.
Trezindu-mă din starea tristă, întunecată
Alerg către Cel ce a împodobit  cer şi pământ.

Ridic spre ceruri ochii plini de lacrimi
Şi strig din inimă spre Cel ce m-a creat.
Dă-mi mâna Doamne, cu mila ta cea mare
Şi mă ridică din adâncul de păcat.

Ridică-mă din starea străină şi căzută
Şi mă primeşte în dulcea ta iubire.
Mă iartă, o Stăpâne că ţi-am greşit atâta
Şi îmi restaurează sufletul cu a Ta milostivire.

Silvia MOIAN : Sa vina Craciunul!

Să vină Crăciunul cu fiori de taină,
În sufletul copleşit de griji, de nevoi.
S-aducă pacea şi buna voire între oameni
Şi fie mereu, până la capăt cu noi.

Să vină Cel ce din veacuri voit-a
Să scape pe omul căzut, din blestem.
A coborât de la Tatăl din ceruri,
În cel mai umil loc şi stingher.

Să vină Crăciunul cu colindele-n cale
Cu brazi împodobiţi şi cu bucurii
Să cânte copii, să cânte natura,
Dând slavă, cu îngerii ce-s dea pururi vii.

Iar noi să-i aducem Copilului Sfânt daruri,
Inimi smerite, gânduri curate şi rugăciuni.
Să îi deschidem uşi sufleteşti de păcat încuiate,
Ca El, cu iubire să vină la noi, de Crăciun.

Silvia MOIAN : Incep colindele

Încep colindele în suflet să răsune.
E vremea bucuriei când Iisus, cu dulce nume,
Vine pe pământul nostru plin de rele,
Să aducă linişte, pace şi multă mângâiere.

E vremea când uităm de griji, de toate.
Ne pregătim să avem suflete curate,
Ca să-l întâmpinăm în miez de sărbătoare,
Pe Cel ce îngerii îi aduc veşnic osanale.

Fiori de taină în suflet se strecoară.
Mesia cel din veacuri coboară pentru noi, iară.
În peştera sărăcăcioasă, din Fecioară să se nască,
Ca lumea, cu iubirea şi jertfa Sa, să mântuiască.

Să auzim în suflet imnuri, îngerii cum cântă,
Să mergem cu păstorii la peşteră, biserica cea sfântă.
Şi să-i aducem daruri, Pruncului şi Fecioarei preacurate,
Prinos de mulţumiri, de dragoste şi inimi ce-s curate.

Silvia MOIAN : Mi-e dor de Tine

Mi-e dor de Tine, Doamne.
Şi cât aş vrea să îţi sărut,
A paşilor urme din viaţa mea.
Că eu din nepăsare te-am pierdut.

Mi-e dor de pacea cea divină,
Cu care sufletul îmi cuprindeai,
Când Te chemam să îmi auzi durerea,
Şi cât de grabnic Tu veneai.

Aş vrea ca să mai simt căldura
Unirii din potirul sfânt.
Şi-a înălţării dulci spre Tine,
Mângâiat de al iertării scump cuvânt.

Mi-e dor, de sfânta Ta lumină
Ce o reverşi în zi de înviere.
În care îngeri şi natura cântă,
Preaslăvind a Ta mărire şi putere.

Dar griji şi nepăsare şi uitare
Au amorţit a sufletului zbor.
Trezindu-mă din starea cea amară
Te chem, o Doamne, cu mult dor.