Silvia MOIAN : În zi de Înviere

Florile zâmbesc şi îşi deschid petalele de înviere
Şi soarele străluceşte, în zi de sărbătoare, mai cu putere.
În toată lumea s-a auzit ca într-un glas: ” Hristos a înviat!”
“Adevărat a înviat!”  răspund cei ce cred şi au sufletul curat.

La sfântul Mormânt, lumina divină a coborât ca mărturie,
Umplând de veselie pe tot omul ce crezând, cu sufletul învie.
Făclii pline de lumină sfântă se răspândesc în zare cu bucurie,
A înviat cu adevărat, Domnul Hristos, Cel ce este din vecie.

Pace şi iubire peste lumea toată din ceruri se revarsă,
Îngerii cântă în coruri minunate, cântare de înviere, aleasă.
Peste tot e bucurie, e lumină, încredere, dragoste, speranţă
Cu adevărat a înviat Hristos, Împăratul Slavei şi ne-a adus viaţă.

A înviat Hristos, treziţi-vă strămoşilor ce aţi adormit, din vecie,
A înviat Hristos şi ne-a răscumpărat împlinind vechea proorocie,
“Cu adevărat a înviat!” au strigat moşii şi bunicii noştri peste veacuri,
“Cu adevărat a înviat!” strigăm şi noi, cei de azi, cu înălţătoare glasuri.

Silvia MOIAN : Nu numai

Nu numai crucea  osândirii era grea
Când Domnul Golgota cu greu urca,
Ci eu eram povara mare de păcate
Şi-a lumii întregi ce le ducea în spate.

Nu numai Petru apostolul s-a lepădat
De învăţătorul său iar cocoşul i-a cântat,
Ci eu mă lepăd în fiecare ceas de legea Ta,
Deşi conştiinţa ca un cocoş îmi va cânta.

Nu numai o suliţă doar coasta ţi-a străpuns
Din care sânge mult şi apă ca mărturie au curs,
Ci mii de suliţe îţi pătrund sfântul trup mereu
Când eu şi lumea facem doar voia celui rău.

Nu numai un Pilat şi iudeii te-au judecat
Când strigau că tu spre răstignire să fii dat,
Ci eu şi toţi acei ce în orbirea cea nebună
Judecă şi osândesc pe cei din jur şi poartă ură.

Nu numai cei ce-au fost atunci sunt vinovaţi,
Şi eu şi lumea de azi de rele vicii greu pătaţi
Îl osândim, îl batem, îl scuipăm, îl răstignim mereu
Pe Domnul care ne-a iubit şi ne scapă din cei greu.

Nu numai pentru iudei, pe Cruce  Iisus s-a rugat
Ci pentru mine şi lumea toată, să o scape de la iad.
Eu i-am cerut iertare şi m-a primit şi viaţă am aflat.
Tu omule, cât timp mai porţi cu tine povara de păcat?

Silvia MOIAN : Veniţi de luaţi lumină!

Veniţi de luaţi lumină !
S-a auzit un glas biruitor în noapte.
C-a înviat Iisus Hristos, Mântuitorul lumii
Şi ne-a adus, prin jertfa Sa, iertare de păcate.

S-a sculat din morţi Lumina,
Că întunericul nu poate s-o cuprindă.
A biruit scoţând pe cei legaţi, Iubirea.
Că din iubire, a dus a crucii grea osândă.

Veniţi de luaţi cu toţi, lumina!
Ce ne-a adus iertare, pace şi speranţă.
Şi ne-a unit prin trup şi sânge cu Dumnezeirea,
Trezindu-ne din moartea păcatelor la viaţă.

Spre dimineaţă, zeci de luminiţe aprinse,
Se întorc cu veselie şi paşi grăbiţi spre casă.
A înviat Hristos, a biruit aducând mântuirea,
Parfum de flori şi triluri minunate în văzduh se înalţă.

Silvia MOIAN : A Inviat Hristos !

În mormânt cu trupul Domnul Iisus era
Şi prin iad cu sufletul, ca un Biruitor umbla.
În Rai pe tâlharul de pe cruce cu drag l-a primit
Şi pe Tronul slavei cu Tatăl Ceresc s-a odihnit.

Dar a treia zi din mormântul cel întunecat
Trupul cel atât de chinuit, îndumnezeit a înviat.
Aducând bucuria în iad, în cer şi pe pământ,
Cuprinzând şi în moarte, şi în viaţă toate câte sunt.

A înviat Hristos în noi, în fiecare, morţi în greu păcat,
A adus Lumina în sufletul întunecat şi ne-a salvat.
Bucuria a cuprins orice făptură din cer şi pe pământ.
A înviat Hristos, a biruit iubirea, văzduhul tot sfinţind.

Silvia MOIAN : Nu am lacrimi

Eu nu am lacrimi, pocăinţă,
Să plâng trecutul meu căzut.
Nici mir, nici vas de alabastru
Picioarele să-ţi ung şi să sărut.

Ea a venit cu multă umilinţă
Şi s-a plecat smerit în faţa Ta.
Iar eu, lipsită de iubire şi credinţă,
Cu greu înalţ spre Tine ruga mea.

Şi nu i-a fost ruşine ca să plângă
Trecutul său, prea negru de păcat.
Ci ţi-a spălat picioarele cu lacrimi,
Le-a şters şi uns cu mirul cel curat.

Iar eu străin de tot ce-i bun în lume,
Trăind nepăsător de legea cea divină,
Alerg neliniştit prin lumea asta mare
Şi nu găsesc nici pace, nici odihnă.

Eu nu am lacrimi, nu am umilinţă,
Nici dragoste să mă întorc la Tine.
Dar Tu cu milă iarăşi mă primeşte,
Îmi dă iertare, pace şi mă mântuieşte.

Silvia MOIAN : Două aripi

Două aripi ne-a dat Domnul în dar:
Postul şi cu rugăciunea, cea plină de har.
Cu ele cobori pe Creator din Cerul Său
Şi te înalţi tu, omule, spre Dumnezeu.

Te ridici deasupra nevăzuţilor vrăjmaşi
Şi iei puteri nebiruite, de rele să te laşi.
Devii mai bun, virtuţile ţi le sporesti
Şi-n duhul cel duhovnicesc tu creşti.

Dar vai, ce greu e să transpui în faptă
Rugăciunea cea smerită şi curată,
Că mii de griji atunci se îngrămădesc fierbinte,
Să te oprească, să nu mergi înainte.

Vin zeci de gânduri rele sau fără de folos,
Că să nu mergi drept pe calea lui Hristos,
Te împiedică şi te opresc, te leagă-n jocul lor,
Şi îţi curmă, spre ceruri duhovnicescul zbor.

Să folosim tot ce Dumnezeu ne-a dat în dar,
Să nu lăsăm să treacă timpul vieţii în zadar,
Postul şi cu rugăciunea să ne înalţe spre mântuire,
Ca la sfârşit, toţi să ajungem în cereasca Împărăţie.

Sivia MOIAN : Pe Golgota

Un deal sterp se înălţa în zare,
Umbrele a trei cruci se văd în depărtare.
Şi întunericul a cuprins în plină zi întreaga fire,
Neliniştea şi spaima se răspândesc peste omenire.
Bărbaţii se bat în piept cu groază,
Femeile plâng de disperare,
Fantome negre în văzduh planează.
E întuneric, un duh de frică se răsfrânge peste oameni
Şi ţipete sinistre printre lume se aud.
O Doamne, ce se întâmplă, ce taine triste se ascund ?

O voce se aude din întunericul depărtării:
– Este  El, pe cruce, l-au răstignit iudeii !
Stăpânul universului, Creatorul cel divin,
E acum în agonie, amar e al Său chin.
El, care pe tronul Lui, de îngeri înconjurat a fost,
Şi numai cu o vorbă, oşti cereşti putea ca să aducă
Şi numai cu un semn, pământul să distrugă,
El ce putea cu foc pe gloate să le ardă,
Acum chinuri cumplite pentru omenire rabdă.

El este Domnul Slavei, ce din iubire ne-a creat.
Mânia Lui, ţine doar o clipă,
Dar dragostea-i peste noi se revarsă neâncetat.
Acum El este pe cruce şi viaţa-i divină, încet, încet
Din trupul Său frumos şi atât de chinuit se scurge.
Piroanele palmele i le-au sfărâmat,
Picioarele cu alt piron sunt prinse
Şi degetele nici nu se mai văd
Că locul e atât de însângerat.

Tot trupul e o rană,
Căci loviturile de bici l-au zdrelit adânc.
Faţa-i umflată şi vânătă,
De pumnii daţi cu furie, de poporul
Cel neştiutor şi-n orbirea sa nătâng.
Părul e plin de sînge cald şi sânge închegat,
Căci coroana cu spinii răi divina-i frunte au înţepat.
Să îl privim de aproape
Pe Împăratul creştinilor pe cruce,
Cum în agonie zace, cum sufletu-i neprihănit se duce.

Privirea Sa, a înconjurat cu milă mulţimea,
Durerea prea puternică, i-a răpus încet inima.
Să îl privim şi să îngenunchem cu sufletul
La crucea cea mai grea,
Pe care a purtat-o singur în iubirea Sa.
Şi să-i cuprindem picioarele de piroane sfărâmate,
Să îi udăm cu lacrimi rănile însângerate,
Iar El să mijlocească mereu la Tatăl cel iubit,
Şi să îi spună:
– Părinte, iartă-le lor păcatele,
Căci din neştiinţă şi neputinţă au greşit.

Să plângem plini de pocăinţă
Ca tâlharul, ca Maria Magdalena, la crucea Lui,
Că altă cale pentru mântuire nu-i.
Să urâm din inimă păcatul,
Să n-ascultăm al vrăjmaşului, rău sfatul.
Să luptăm cu diavolul şi cu ispita,
De vrem să câştigăm în Ceruri biruinţa.

Şi să nu uităm, că va veni o zi,
În care trupul acesta pieritor va muri.
Dincolo ne ducem goi, cum am venit.
Dar vom da răspuns
De tot ce am ştiut şi nu am împlinit.
Să ne amintim că într-o zi vine Judecata,
Când cărţile se vor deschide
Şi se vor da la iveală tot păcatul, toată fapta,
Iar de nu vom fi împăcaţi cu Dumnezeu,
Vom fi osandiţi în iadul nesfârşit,
Unde este întuneric şi chin cumplit.

Iisuse Doamne, păstreză-ne sub crucea şi ocrotirea Ta.
În aste vremuri când pământul e în tulburare,
Când ispitele sunt atât de grele,
Nu ne lăsa ca să orbim, căutând numai desfătare,
Nu ne lăsa să ne afundăm în lumea asta mare,
Ci ţine-ne mereu, cu Harul Tău sub crucea Ta.
Şi ne fă moştenitori în Ceruri pe vecie,
O  Dumnezeule, ca să ne bucurăm în slava Ta.

Silvia MOIAN : In pestera din Betleem

Fecioara smerită, stă cu Pruncul plângând,
În peştera îngheţată, ca într-un mormânt.
Copilul înfăşat, stă pe un pătuţ din paie,
Iar sfânta Măicuţă mângâindu-l îl leagănă agale.

Nimeni nu ştie că s-a născut un Împărat
Şi că în ceruri e slăvit, de toţi înălţat.
Doar magii au aflat şi vin călăuziţi de stea,
Iar păstorilor li s-a vestit, de la îngerii ce-i cântă osana.

Domnul Iisus a venit ca să sufere, să rabde şi să iubească,
Să ne înveţe, smerenia, legea nouă şi să ne mântuiască.
Sus era înconjurat de îngeri, sfinţi, îmbrăcat în porfiră împărătească
Aici doar dobitoacele stau în jurul Său, să-l încălzească.

El s-a născut spre jertfă pentru lumea toată,
El vrea cu noi să fie şi aici şi în veşnicia întreagă.
Să ne punem speranţa în Pruncul Sfânt de sus
Şi să căutăm mereu Împărăţia Domnului Iisus.

Silvia MOIAN : Craciunul a sosit

Crăciunul a sosit şi câtă bucurie
Umple sufletul trudit, de grijile acestui veac.
Îi dă putere spre ceruri să se înalţe
Şi să trăiască misterul atât de aşteptat.

În ieslea rece şi săracă,
S-a născut Pruncul atât de iubit.
Şi ne aduce pace, bucurie şi speranţă,
Căci pentru noi din ceruri a venit.

Iubita lui Măicuţă, Fecioara cea smerită,
Cu drag veghează Fiul, cel de curând născut.
Îngerii cântă, magii vin cu dar, pe cale,
Iar păstoraşii smeriţi simt un fior plăcut.

Am aşteptat cu drag să vină Moşul
Şi să ne aducă cadouri, bucurii.
Am primit în prag colindătorii
Şi-n bradul împodobit ard luminiţe vii.

Mai sunt copii săraci ce n-au mâncare,
Mai sunt bătrâni bolnavi ce plâng tăcut.
Dureri, necazuri, copleşeşte lumea
Şi am uitat să facem binele, ce trebuia făcut.

Crăciunul a sosit, colindele răsună,
Cei dragi se reunesc la masa cea bogată.
E atâta pace şi armonie între oameni,
Iubirea şi binecuvântarea umple lumea toată.

Silvia MOIAN : Copii de Craciun

Oricât de tineri sau bătrâni am fi,
De Crăciun suntem cu toţi, copii.
Aşteptăm cu nerăbdare, bradul să împodobim
Şi misterul sărbătorii, cu dragoste noi să trăim.

Bunul Dumnezeu, prin Moş Crăciun,iar ne trimite,
Trăiri şi bucurii, ce numai sufletul ne ştie.
Coboară din ceruri Domnul, ca prunc mic să se nască,
Din Prea Sfânta Fecioară şi-n mila-i mare, să ne mântuiască.

Copii în suflet să fim, iubind, tot răul să iertăm,
De Sfânta sărbătoare a Sfintei Naşteri să ne bucurăm.
Pentru că la suflete, de vom fi copii,
Bunul Dumnezeu, în Împărăţia sa ne va primi.

Crăciunul este cea mai frumoasă sărbătoare,
Iubind, alături de cei dragi, să serbăm cu bucurie mare,
Să-l lăudăm pe Domnul cel Bun, ce har mult la toţi trimite,
Şi lângă bradul împodobit, să ascultăm cu inima, colinde.