Silvia AVRAM : Intr-o pestera sarmana

Scump odor la sânul Maicii
Sta un prunc ce s-a născut
În mijlocul unei peșteri
Având fânul așternut.

Doar lumina unei stele
Luminează pe pământ,
Cel mai Sfânt tablou din lume
O Fecioară și un Prunc.

Îngerii, aduși de rază
Cântă imnuri îngerești,
Iar păstorii, se-nfioară
De-ale lor făpturi cerești

Ce priveliște smerită
Pentru ceruri și pământ,
Într-o peșteră sărmană
Se născuse Domnul Sfânt.

Magii încărcați cu daruri
Vin călăuziți de stea,
După o cale atât de lungă
Iată steaua poposea.

Și-au găsit, născut în iesle
Având steaua căpătăi,
Un pruncuț și o fecioară
Ce veghea la capul lui.

Îngerii, păstorii magii,
Covârșiți s-au minunat,
Săvârșind o primă rugă
Pruncului s-au închinat.

Maica Sfântă și cu Iosif,
Stau supuși și urmăresc,
Ce minuni se strâng în jurul
Pruncușorului ceresc.

Cu credință și iubire,
Se-ngrijesc de scump odor
Ascunzând în vremuri grele
Pruncul Sfânt și taina lor.

Silvia AVRAM : Scara vietii

Mi-e dor de Tine Doamne,
Îmi este atît de dor,
Pășesc pe scara vieții
Și-n loc să urc, cobor.

Pe treptele virtuții
În loc să cresc, eu scad
Mă prind din nou cu patos
Dar tot greșesc și cad.

Cum pot zări lumina,
Și-apoi să n-o ating?
Cum să-nțeleg iubirea,
Cînd din iubire plîng?

Întinde-ți brațul, Doamne
Și-ajută-mă, Te rog
Cum vrei să ajung la Tine
Cu sufletul olog.

Silvia AVRAM : Trup si suflet

Se scurge vremea, ceas cu ceas,
Se duce timpul ce-a rămas.

Și-oricât de mult aș căuta
Doar prin credință pot vedea,

Un scop, un sens, în viața mea
Ca o busolă spre CEVA…

Cum aș putea să deslușesc?
Gândind în modul omenesc.

Cum să separ, sau să unesc
Două puteri ce se-ntîlnesc,

Alcătuind din asta, OM.
De parcă m-aș trezi din somn.

Trupul îmi cere pâine, apă
Mergând agale către groapă

Sufletu-mi zboară, către cer,
Cu aripi mari de porumbel.

Pot oare, Doamne, să strunesc
Trupul acesta omenesc?

Pot sufletul să-l dezrobesc
Strigând doar DOAMNE TE IUBESC.

Îți e de-ajuns iubirea mea,
Când trupu-mi cere altceva.

Azi mă căiesc și strig spre Tine
Dar mâine cad și nu mi-e bine,

Și iarăși strig, IUBIREA MEA
Mă poți iubi? Mă poți ierta?

În viața asta trecătoare,
Când orice gest e o-ncercare,

Când pot să fac și rău și bine
Asta depinde doar de mine.

Dar…orice faptă săvîrșită
Din trup și suflet, zămislită,

Mă poate duce către rău,
Sau către Tine, Domnul meu.

Învață-mă să-mi stăpânesc
Tot SINELE meu omenesc,

Și-atunci când strig că Te iubesc,
Să știu de ce-am trăit…trăiesc.

Iar trupul ce mi-ai dăruit,
Să nu trudească osândit.

Și-n toate cele ce i-ai dat,
Să nu rămână în păcat.

Căci uneori pentru a-mi fi bine
Nu mă gîndesc decât la mine.

Iar toate cele câte sunt,
Când ai zidit acest pămînt,

Nu-s ale mele, sunt ale Tale
Și-ai pus un DAR în fiecare,

În orice om, în orice floare
Și-n vietățile din mare.

Cu TRUP și SUFLET păcătos,
Te rog, eu, omul vanitos,

Întoarce-ți, Doamne, fața Ta
Spre robul Tău, spre roaba Ta,

Iar Doamne, de am ispășit,
Tot ce aveam de pătimit,

Dacă clepsidra s-a sfîrșit
Și ceasul vieții s-a oprit,

Primește-mă în sânul Tău,
Atotputernic Dumnezeu!

Silvia AVRAM : Steagul celor drepti

Peste noianul de dureri
Şi mii de suferinţe
S-au ridicat atâtea rugi
Scăldate-n umilinţe.

Prin dragostea ce-ai arătat
De-a pururi pentru om,
Tu Doamne, care ne-ai creat
Ai renunţat la Tron.

Şi-ai coborât să cercetezi
Cu mare mila Ta,
Şi-atâtea lacrimi ai găsit
Că n-ai putut pleca

Şi ai rămas să-i dezrobeşti
Pe cei încătuşaţi
Pe cei rămaşi fără puteri,
Pe cei împovăraţi.

În faţa crucii omeneşti,
Se n-alţă acum o CRUCE
Este un steag al celor drepţi
Ce biruinţă aduce.

Silvia AVRAM: Patimas sau patimit

Orice om în a sa viață
Pe pămînt cât a trăit,
L-a încercat cumva ispita
Sau chiar el a ispitit.

Tulburat de a ta soartă,
Din orice nemulțumit,
Todeauna tinzi să crezi
Că doar tu ai pătimit.

Celuilalt de lîngă tine,
Îi atribui tot ce-i rău,
Tu ești cel mai pătimit,
Tu ești ispitit mereu.

El e cel ce te-nvrăjbește,
Tu nu ești un învrăjbit,
El gândește rău de tine,
Tu nicicînd nu ai gândit.

Judecând mereu pe altul,
Singur tu te-ai osîndit.
Care-i partea ta de vină
Pătimaș sau pătimit?

Silvia AVRAM: Suflete drag

Ce îţi doreşti tu suflet drag?
Ce stai tăcut şi aştepţi?
Tu mă-nsoţeşti când sunt pribeag,
Tu nu mă părăseşti.

De ai putea şi tu să ceri,
Să vrei şi tu ceva,
Să-mi spui ce-ai vrea să îţi ofer
Şi poate aş încerca.

Vai, oare cât îţi e de greu
Să fii lăsat uitării,
Căci trupului îi dau mereu
Din roadele plăcerii.

Dar pentru tine suflet drag,
Ce fac eu pentru tine?
Cum aş putea să te îngrijesc,
Foc viu ce arde în mine.

Silvia AVRAM: Mi-e tare dor

Mi-e dor de anii ce-au trecut
Și inima-mi suspină,
Și mă întreb de am pierdut
Iubirea Ta divină.

Căci dacă toată viața mea,
De s-ar opri puțin,
Aș cântări de s-ar putea
Și zâmbet și suspin.

Și suferințe și iubiri
Căință și păcat,
Nădejde sau dezamăgiri
Și tot ce-am adunat.

Le-aș pune toate la un loc
Și mult le-aș judeca,
Căci nu vreau, Doamne, să te pierd,
Din necredința mea.

Silvia AVRAM: Sa invatam de la copaci

Se-nalță falnic către nori
Cu brațele vânjoase încă,
Un mândru și semeț copac,
Iar măreția lui te-ncântă.

Și-atunci te-ntrebi fără să vrei
Tu, om, ce ești atât de mic
Și-ai vrea să știi cumva povestea
Copacului îmbătrânit.

Câți ani trecut-au peste dânsul,
Atâtea ploi și vijelii,
Câte povești în miez de noapte
I s-au șoptit în nopți târzii.

Iar iernile cele geroase
L-au dezvelit de haina sa
În gemetele fioroase
Când vîntul parcă-l biciuia.

Și verile, ce veri toride!
Ce vijelii, ce ploi, ce arșiți,
Cum poți să crești așa semeț,
Când tu înduri atîta patimi?

Acestea toate te-au călit
Și-n toată vitregia vremii
Întodeauna stând smerit
Îți faci cărare către ceruri.

De am putea și noi să fim
Așa statornici ca și tine,
Să nu cădem la primul val
Sau chiar la prima vijelie.

Tu prin răbdare ai cîștigat
Un rol imens în fața lumii,
Pe lemnul unui Sfânt copac
Stă scrisă jertfa omenirii.

Silvia AVRAM: Oda Maicii Domnului

Printre Sfinți și Heruvimi
Pe pământ sau înălțimi,

O făptură minunată,
Mult iubită, venerată
Prea mărită, lăudată,
Stă Fecioara Preacurată.

Fericită-ntre femei,
Poartă rodul dragostei,
Dragostei neprihănite
Și-a iubirii infinite.

A primit cu umilință
Cu răbdare și credință,
De la înger o Vestire
Ce-a rămas în nemurire.

Cuvântul lui Dumnezeu
Prins-a rod în trupul său,
Din Fecioară Preacurată,
Maică Binecuvîntată.

Și-a crescut la sânul Său
Chiar Fiul Lui Dumnezeu,
Iar cuvîntul profețit
Prin Fecioară s-amplinit.

Iar când Fiul Tău iubit
Stă pe Cruce răstignit,

Tu Fecioară Preacurată
Maică Binecuvîntată,
Rabzi și plângi îndoliată,
Maica noastră-înlăcrimată.

Tu ce știi că Fiul Tău
Este însuși Dumnezeu,
Strîngi în brațe Fiu iubit,
Torturat și răstignit,

Iar suspinul Tău de mamă
Lanțul morții îl destramă;

Și-ale tale rugi fierbinți
Preschimbate-n rugăminți
Către Fiul Tău iubit,
Ce menirea și-amplinit;

A venit ca să se nască,
Pentru noi să se jertfească,
Iar prin Sfânta Înviere
Să ne-aducă mângîiere.

Pentru Tine, Maică Sfântă,
Îngerii din ceruri cântă,
Sfinții toți te preamăresc
Și tot neamul creștinesc.

Maică blândă, iertătoare
Pentru noi mijlocitoare,
Maica celor necăjiți
Și-a celor năpăstuiți.

Oamenii din lumea-ntreagă
Se închină și se roagă
Chipului Tău Preacinstit,
În biserici zugrăvit

C-ai purtat la sânul Tău
Pe Fiul Lui Dumnezeu.

Maică a milostivirii
A iertării și-a iubirii,
Îți aducem rugă aleasă
Doamna noastră Împărăteasă.

Silvia AVRAM : Spre drumul crucii

Ce este viața aceasta pentru om?
Un șir întreg de răni și suferinţe.
Să se ridice unul și să spună,
Că n-a răbdat în viață umilințe.

Poți tu să spui că n-ai greşit vreodată,
Că n-ai mințit, că nu ai judecat,
Că ai urmat tot timpul calea dreaptă,
Sau nu știi ce-i acela un păcat?

O, da. Tu știi, și chiar de nu ai vrea
Să recunoști că porți vreo vină-n tine,
Tu duci o luptă toată viața ta
Cu tot ce te înconjoară, și cu tine.

Când greul vieții, povara crucii tale,
Îți pare câteodată atât de grea,
Priveşte omule, o cruce, pe Golgota,
Ce poartă-n ea povara cea mai grea.

Un trup zdrobit, bătut în cuie, prins de cruce.
Un suflet blând, curat, fără păcat.
L-au răstignit pe cel ce-ntreaga viață,
Minuni și fapte bune a semănat.

Ce mare e contrastul răutății!
În fața unui om atât de blînd.
Ce mare e păcatul omenirii!
Când Maica stă sub cruce lăcrimând.

Să luăm aminte la jertfa lui Iisus,
La sângele ce-a curs nevinovat.
La toți cei ce-au răbdat, asemeni lui,
Să nu mai repetăm la nesfârșit acest păcat.

De-am fi mai buni cu cei de lângă noi,
Cu cei mai slabi, aflaţi în suferință,
Puțin, cîte puțin, mai iertători,
Să dăm dovadă de iubire și credinţă.

De am putea cărarea vieții noastre,
S-o semănăm cu florile virtuţii,
Cu dragoste, credinţă și nădejde,
Ce dulce ar fi povara, către drumul crucii.

Să nu răspundem răului, cu rău,
De orice viclenie să fugim,
Căci două rele, nasc al treilea rău;
Și doar prin jertfă, răul îl stârpim.

Să ne rugăm la bunul Dumnezeu,
Să lumineze calea vieții noastre,
Iar bucuria sfintei învieri,
Să ne pătrundă-n suflet și în case.