Sandu TUDOR : Gând euharistic

O! Inimă străpunsă a Lumii,
grijanie-n pahar,
Simţire sfântă ruptă-n pâine
în dar cuminecar,
adu deşertăciunii noastre
gustul de peste fire,
să izbucnim din huma asta
secată de-mpietrire.

Sandu TUDOR : Tropar pentru inima zilei

Dumnezeul meu,
Miluieşte-mă!
Dă-mi numele Tău,
Fă-Te doară aflare
şi pentru sufletul meu!
Ca birut adânc de strigarea
celui de-a dreapta tâlhar,
fiinţa mea să Te soarbă
în lacrimi arzătoare de har.
şi inima mea să Te aibă
în nămiaza de dăruire
năpăditoare strălucire
Dulcele de peste fire.

Sandu TUDOR : Stih teoric

Viaţa este o răpire în Duh,
salt de trei extazuri rourat.
E vederea cea octavă îndrăznită,
către faţa nevăzută de safir,
este vin de Sânge preacurat,
dintr-al Gaalului cers Potir
şi Îmbătarea trează dăruită,
cu-nălţimi de albe Întunecimi.

Viaţa este alăută-n bucurie,
ca extazul lui Moisi cel de la Rug,
ca răpirea din Horeb a lui Ilie,
vieţuit cu pâine de heruv
Poartă spinii Învierii aurite,
de pe fruntea Mielului strălucitor,
şi e visul celor trei colibe,
neclădite încă pe Tabor.

Sandu TUDOR : Grăunţe de nisip (evlavie pustnicească)

Dă-mi, Doamne, ca să fiu numai de jar cu Tine
Şi patima zvârlită să-ngheţe lângă mine.
Cum am iubit păcatul, să Te-ndulcesc, să plâng
Şi-n aşternuturi noaptea, să Te doresc nătâng.

Tânjesc atât de Tine, cum mi-ar lipsi lumina
Şi mă ascund de mine şi nici nu vreau să-mi spun.
Mă simt cât sunt de hâd, că mi-e-nvechită vina
Şi, totuşi, îmi doresc pe suflet să Te-adun.

Am vrere juruită, simţirea să mi-o prinz,
Să-i strâng în pumn cenuşa şi să o cercetez
Şi dintr-un licuric de spuză să-i aprinz,
Cu îndrăzneală aspră al Pustnicilor crez.

Mi-e atât de tristă carnea, gândul atât mă doare!
Aş vrea să fug, dar unde? Cerul e mort în mine;
şi niciun drum nu duce la Crucea de scăpare.
Toate sunt risipite în vraijde după Tine.

Tristeţea mea adâncă, cine să te cunoască,
cu faţa ta de ceară şi lacrima învinsă!
Tu-mi tremuri din icoana ce-ncearcă să zâmbească,
sub candela plecată, spre tâmpla cea ninsă.

Ce poate fi această năvolnică simţire,
care aduce-a smirnă cu boarea ei fierbinte?
Aş vrea să spun atâtea, ceva de peste fire,
dar mi-e aripa ruptă şi nu mai am cuvinte.

Privirea Ta cu aur îmi scrie în privire
şi sub obrazul Tău, înfrânt înlăcrimez.
Şi ca un orb spre Tine mă-ntorc din risipire,
pe-oglinda dinlăuntru blândeţea să-Ţi visez.

Lacrima adevărată nu e slăbiciune,
ci izvorâri de fund, de pură Dăruită.
Ea pică-nseninată de-a inimii minune,
s-adauge la smerenii podoabă mai sporită.

Cât şarpe remuşcarea cu dinte neadormit
îmi muşcă-n măruntaie, mă-neacă-n gând smintit,
de nu mă mai încap, de nu mă mai tihnesc.
Cu ce să îl ucid, cu ce să-l potopesc?

Mi-a fost de-ajuns să-Ţi vând pe aur Faţa bună,
ca inima-ndârjită, cuprinsă de vâltori,
să-şi potolească toată pornirea ei nebună,
oprită ca furtuna, pe liniştea din flori.

De ce Slova Ta îmi pare-atât de nouă?
De ce-mi aud în ea fântâna duioşiii?
De ce din stih bătrân, ca dintr-un lan în rouă,
îmi suie atât de zvelt argintul ciocârliii?

Si din cenuşa oarbă a vieţii părăsite,
îmi pâlpâie Iubirea, ca pasărea măiastră.
Şi, poate-ntâia oară, cu spaime presimţite,
Ţi-aduc îngrijorat un sfârc de floare-albastră.

Laleaua-nchipuirii mi-am pus în pod de palmă.
Paharul ei albastru din care poţi sorbi,
înviorează-n suflet cu vioara-i valmă
ceva din amintirea prunceştii bucurii.

Te mângâi, mângâind cu genele un nor
şi cuta de pe lac, şi raiul din amurg.
Din hora de culori cu tine mă-nfăşor
şi răsfirat prin boare cu Tine-n seară curg.

Verigă de sfinţenii pluteşte peste nori,
Când harnic ne înfrângem şi darnic biruim.
Ne scufundăm şi creştem de nevăzut război.
Şi din noian de patimi, virgini ne-nnoim.

Să-ţi strângi tu trandafirul din inimă-n petale,
să treci ca o plutire cu mâinile la piept.
Nu te lăsa rănit de ochii de pe cale,
păstrează-ţi gândul cast şi gestul înţelept.

Sandu TUDOR : Timp

Vălul destrămat al dimineţii
vânturând lumina , mă îndeamnă
şi, sub roua inimii şi-a feţii,
se destunecă durerea mea.
Că din pieptul meu, ca-n miezul humii,
am simţit zvâcnind în afară tâlc,
ţipătul neauzit al Lumii,
grămădit într-un cuvânt adânc.
Dar grăirile sunt sterpe şi mă dor,
îngheţând pe buze ca în rană
şi sub arcul minţii întrebător,
locul lacrimii mi s-a uscat în geană.
Cum să spun? Cu cine să mă-ntreb?
Golul din ecou mă vrăjmăşeşte.
Drumul cel pierdut către Horeb
numai pe nisip se desluşeşte.

Sandu TUDOR : Icoană triptică

Acum sfântul are un trup limpezit,
pe îndelete a aschiteului lămurit
prin prefacerile harice încete
ale bunei sfintei Agapii.
Acum sfântul e în chip neînşelat
diamant de cuget desţărmurit
şi totuşi, bine înscris, măsurat,
în armonia Sfintei Sofii.

Acum fiinţa lui toată-i de sărbătoare
şi geometria harurilor date
îl călăuzeşte cu muzicala-i bunătate,
din centru, din miez, din inimă.
Ca un străveziu şi prea lăuntric soare
paşnic, la o strădanie minimă,
bogata-mplinirilor ploaie
în ritmurile-i blând rânduitoare,
îl lucrează din polen de văpaie
şi-i înţelepţeşte la amărunt, cât se poate
toată urzirea făpturii lui în floare.

Liniştea luminii neînserate
obrazul îi luminează împărăteşte,
alungându-i linia lin.

Şi Mintea se încununează dumnezeieşte
cu inel de nimb matutin.
Iar prin Numărul de aur se rostuieşte
şi cuviinciosa sufletului haină,
după înalt canon bizantin.
Pe când cămara lui cea de taină
cu mir şi cu nimb de-nţelepciune
curat se binecuvântează
în crucea de boltă a frunţii.
Numai aşa. Ca sfântul să se adune,
să râvnească şi deplin să răsune
din cea mai desăvârşită pază
a Întâlnirii, a Logodirii şi a Nunţii.

Sandu TUDOR : Opt săgeţi pentru ochiul heruvimului

,,Năstrapa cea de aur fie sufletul tău,
cărbunele evlaviei, acum e Dumnezeu.
Răsufli-n Rugăciunea cea fără de cuvânt
şi arzi numai din Smirna dorului celui Sfânt
Fără urmă de scrum ajungi la Dumnezeu
mireasmă este, în duh, inel Numelui Său
Ţi-e trupul crug curat de humă biruită
şi sorbi prin cinci simţuri Dulceaţa negrăită.”

Sandu TUDOR : Treisprezece stihuri pentru cutia mea de lemn

De când m-ai închis, Tu, în dunga de humă a zărilor,
Mă macină tortura măruntă a întrebărilor,
Mi se zbate în trup ţipătul uscat al muţilor,
Şchioapăt a zbor avântul înfrânt al zluţilor.
Aş vrea să sar peste stelara Cale a laptelui,
Către zodia de zămislire nouă a Faptului,
Să mă spăl cu limpezimea luminii dintâi,
Din care-şi obârşiră bătrânele lumi căpătâi.
Roata văzutului tot simt că nu mă adună
Mai mult decât pe un vierme universul lui de alună.
Pentru pământ trupul mi-arunc, din călcâie să se dărâme greu.
Aştept să-mi putrezească lutul de pe linia chipului meu
Să râd slobod râsul capului de mort care sunt eu.

Sandu TUDOR : Psalm

Cu buze groase de tină
sufletul meu soarbe lumină
şi mănânc de pe cer luceferi somnoroşi
cu ochi uimiţi şi umbroşi.
Sunt răsunător ca o vioară
la glasul izvoarelor ce mă-mpresoară
şi ca un trandafir de nămiază
mă bucur de rouă şi de rază.
Nemărginirea şi zarea de sine
se doresc şi cântă în mine.
Plutesc pe plinătatea ce nu poate să încapă,
ca o frunză picată pe apă.
Cu teamă tainică tăcerea mă spânzură
peste arcul inimii cu prea blândă măsură
şi de ascult peste mine stăruitor
la rădăcina gândului viitor,
văd lumea de dincolo cum mă biruieşte,
formă străvezie ce în mine se-nnoieşte.
Şi din dulceaţa adevărului împresurat
alerg peste hăţişuri ca cerbul neînduplecat.
Beau la lăuntru şi însetez în afară
aflu în duh şi caut peste ţară,
peste toate vârstele mă risipesc şi mă adun
şi nu mai ştiu de-s înţelept sau nebun.
Aş vrea să zbor ca neprihănitul porumb
şi să ascult sub cămaşă aripile de plumb.

Sandu TUDOR : Spre marea călătorie

Peste creştetul meu, din afunzimi de zenit,
se-nvârteşte în zodii magic licurit
de stelară stihie.
De patruzeci de zile şi nopţi spre pustiu,
spre locuri roşii de pustnicie,
tălpile-mi sună
ca peste un vrăjit pod de sicrie.
Caut să aflu comorile Celui viu.
Port fluierul bucuriei în mână.
Unde este Acela? Cel pe care îl ştiu
din ruginită slovă bătrână?
Dar din toată bogăţia dăruită pământului
nu mi-a picat în seară de pe căile vântului,
decât o pană mare de corb,
dintr-un fâlfâit de aripi, scund şi orb.
Merg. Şi-n nesfârşirea de drum
trec prevestiri de furtună în destrămări de fum.
Semne şi umbre viclene mi-arată ispita
înspre Diavoliţă sau spre Balaur.
Şi blestemul în neţărmuritele câmpii
creşte gras peste ascunse cazane cu aur,
în paloşe verzi de bălării.
Din ele răsar muiate în apele lunii
cu răsuciri spre văzduh, florile mătrăgunii.
Din ele în cetăţi îşi trag îmbătarea nebunii.
Merg. Şi-n singurătate o-ntraripată
ţipă peste mine speriată
ceva din desnădejdea de Dumnezeu.
Unde să-L aflu pe Cel ce-L iubeşte sufletul meu?
Aci unde şerpii luncilor la lună se-mbrăţişează?
Aci unde fiarele câmpului la umbră se-mperechează?
Semnele timpului sunt pentru suflet învins.
Să fac dară din răbdare funie groasă de încins.
Să-mi trag gluga aspră de rugă peste faţă
pentru călătoria cea mare de peste viaţă.