Sandu TUDOR : Iov

Omu-i rău sau este bun?
N-am măsură să vă spun
Că-n bordei mi-e grămădită
oarbă bubă mucezită.
N-are vorbă-adevărată
limba groasă şi uscată.
Trage-mă pe rogojină
lângă gura de lumină.
Să întreb la Dumnezeu
Ce e bun şi ce e rău.

Sandu TUDOR : Opt săgeţi pentru ochiul heruvimului

,,Năstrapa cea de aur fie sufletul tău,
cărbunele evlaviei, acum e Dumnezeu.
Răsufli-n Rugăciunea cea fără de cuvânt
şi arzi numai din Smirna dorului celui Sfânt
Fără urmă de scrum ajungi la Dumnezeu
mireasmă este, în duh, inel Numelui Său
Ţi-e trupul crug curat de humă biruită
şi sorbi prin cinci simţuri Dulceaţa negrăită.”

Sandu TUDOR : Zar

Ce vrei să fii, suflete hoinar ?
Alege din piatra zarului clar.
Dă-o de-a dura să sune pe podea
Ursita, vrerea şi inima ta.
Ce vrei să fii: viteaz sau mişel,
calea de-a dreptul sau drumul inel,
apa revărsată fără hotar
sau cremene tare de amnar,
steaua cea mare – oglindă pe ţară
sau mică firidă sub lumina de ceară,
coardă de arc sau moliciune de lână,
fructul de foc sau hârb de ţărână?
Alege şi drumuieşte-ţi zarul din mână!

Sandu TUDOR : Chip isihast

Un om de muncă, cu spatele lat,
la răspântia pământului însingurat,
ţine stângaci, ţine cu frică,
între degete aspre, prea mari,
o luminiţă de floare mică,
rumenire subţire de lampadar,
care-i luminează în gând un simţământ de dar.
Şi omul cu floarea fără de nume,
închide ochii grei, de la lume,
de la toate risipirile,
de la toate zările,
de la toate şerpuirile
şi întâmplările
Strâns în el, pe inimă sprijinit,
cu faţa stinsă şi amară,
şi-a pus către buze degetul împietrit,
într-o oprire de semn,
anume să vădească,
străvezimea unui pecetluit îndemn:
ca nimic să nu stânjenească
tăcerile dinăuntru şi din afară
Şi sub răcoarea de stemă sufletească,
acolo în pragul somnului şi al vieţii,
lângă căzutele scrumuri din năruirea de veac,
omul pe sine se ascultă,
în pacea pleoapelor închise
şi înserarea scoborâtă
a feţii.
Şi cu degetul la buze, cu floarea în mână,
aplecat cu totul pe marginea simţirii,
îşi aude răsunetul adânc al desăvârşirii.
care-l cheamă ca într-un adânc de fântână
şi-l suie lăuntric şi la fel,
sus, în cerurile împărăţiei din el,
îl suie cu răsuflarea înceată,
îl suie lin,
îl suie cu umblare
de heruvică roată.
Pe dinafară el e şui,
e stingher, străin,
pare un năuc, hai-hui,
ca o născocire de prisos dintr-o carte,
cu pletele toate zvârlite într-o parte,
dar el, în el, râvneşte depănat,
râvneşte cugetat şi cuminte,
în sine să se citească,
pe cât se poate.
Cu luare aminte
şi răspicat,
în cerul său cel mai departe,
încearcă să-şi desluşească
zodia lui mai mult decât firească
acolo unde-l aşteaptă înalt,
luceafărul inimii şi al suspinului,
înflorit pe singurătatea sfioasă,
în pâlpâire ţepoasă,
cum e încrucirea spinului,
cosită şi culeasă,
în iarba de seară,
de îngerul cel nevăzut al destinului,
sub care omul ar vrea să se călugărească.
Şi heruvica roată
bate mereu în el cu o răsturnare
largă şi înceată,
cu o covârşitoare,
dulce dezlegare
de lacrimă curată,
care-i spală toată
asprimea omenească
de pe faţa lui furată
de priveliştea duhovnicească.
Şi gândul său de închinare,
prea-blând şi prea-plin,
duce la inimă mica floare,
în înţelesul închinat al lui Amin.

Sandu TUDOR : Cuta de ispită

Între umbră şi soare,
a răsărit o floare.
Sângele de vis
din paharul închis
cu petale de fum
se îngână lângă drum.
Cu parfumul vinovat
al lutului curat,
legănat sfielnic,
aplecat feciorelnic.
Şi-n seninul deschis,
ca un nimb înscris,
ispita din pământ
caută un sfânt.

Sandu TUDOR : Stihuri de psalt nou

Tu, Doamne, tată!
Ca altădată
cu glas înalt
de psalt
vreau să Te cânt,
fără cuvânt
rotund învăţat,
cu suflet curat
vreau să te cânt.
Şi, Doamne, Tu Cuvânt!
Porneşte roată de vânt
să răsune prin lume
clopot în hău
numele Tău
din cântul meu nou.
Şi Doamne, Tu Duh!
Ridică solar pe vâzduh
hulubul sfinţitului foc
cu verdeaţa minunii în cioc,
să se lumineze în sine
tot muntele de humă din mine.

Sandu TUDOR : Stih smerit

Pe râpa rugăciunii, urzită în uitare
Să-ţi afli marea schimă a gândului călit.
Şi la un schit de vis, pe drumul ocolit
Dintre dezgustul vieţii şi binecuvântare.

Cu îngerul tău frate, la Locul cel sfinţit
S-ajungi să hodineşti în blânda răsuflare.
Şi să-nţelegi în har ce-ţi dă spre dezlegare
Cu pustnicesc îndemn, acest stih smerit.

Sandu TUDOR : Analogia întâlnirilor

Cel ce se vede pre sine
are o bucurie mai mare decât dacă ar vedea un înger”
( Grigore Sinaitul )

Umblam pe drum, departe, departe,
pe ţara durerii înserate,
Rotundă, azurie, zarea
avea culoarea profundă
a blândeţii năvălită din vis.
Umblam cu sandala pe drumul deschis,
fără praf, fără fum, fără fund.
Slobod de mine, mă însăilam
parcă de umbră cusut
pe biza de glod a şleahului bătut.
Ca un înşirat, şăgalnic şuhav,
pasul fostului pribeag tăcut
mă purta atât de supus şi de blând,
înfăşurat în zarpola străvezie
a unui gând.
Mergeam tihnit, domol, în nehabar,
aşteptând parcă să vie,
ca la o întâlnire străină,
cineva sau ceva din ştearsa stihie,
cineva ca o molcomeală de lumină,
dar voinic ca o namilă senimă
a unui străbun;
cineva biruit bine de viaţă
dar atât de bun;
cineva cu înserare smeadă pe faţă,
suflet mai mult decât curat,
suflet de om, de domn, de bărbat.
Eu singur însă eram în singurătate,
pe drumul acela de-nserare, departe,
drum pe care nu ajungi undeva,
drum ce duce în nicăieri
şi pe care nimeni nu se întoarce şi vine,
drumul scrumit al ceasurilor de ieri.
Şi cum veneam singur, însingurat de adâncime,
iată-mă alături de mine
cu străinul pe care doream
să-l întâlnesc
şi pe a cărui umbră umblam,
dar parcă fără să-l mai rănesc,
Bună seara, prieten bun şi domnesc,
intră la lăuntru, cum se cuvine,
ca să mă bucur cum rupi sfânta pâine.