Sivia MOIAN : Pe Golgota

Un deal sterp se înălţa în zare,
Umbrele a trei cruci se văd în depărtare.
Şi întunericul a cuprins în plină zi întreaga fire,
Neliniştea şi spaima se răspândesc peste omenire.
Bărbaţii se bat în piept cu groază,
Femeile plâng de disperare,
Fantome negre în văzduh planează.
E întuneric, un duh de frică se răsfrânge peste oameni
Şi ţipete sinistre printre lume se aud.
O Doamne, ce se întâmplă, ce taine triste se ascund ?

O voce se aude din întunericul depărtării:
– Este  El, pe cruce, l-au răstignit iudeii !
Stăpânul universului, Creatorul cel divin,
E acum în agonie, amar e al Său chin.
El, care pe tronul Lui, de îngeri înconjurat a fost,
Şi numai cu o vorbă, oşti cereşti putea ca să aducă
Şi numai cu un semn, pământul să distrugă,
El ce putea cu foc pe gloate să le ardă,
Acum chinuri cumplite pentru omenire rabdă.

El este Domnul Slavei, ce din iubire ne-a creat.
Mânia Lui, ţine doar o clipă,
Dar dragostea-i peste noi se revarsă neâncetat.
Acum El este pe cruce şi viaţa-i divină, încet, încet
Din trupul Său frumos şi atât de chinuit se scurge.
Piroanele palmele i le-au sfărâmat,
Picioarele cu alt piron sunt prinse
Şi degetele nici nu se mai văd
Că locul e atât de însângerat.

Tot trupul e o rană,
Căci loviturile de bici l-au zdrelit adânc.
Faţa-i umflată şi vânătă,
De pumnii daţi cu furie, de poporul
Cel neştiutor şi-n orbirea sa nătâng.
Părul e plin de sînge cald şi sânge închegat,
Căci coroana cu spinii răi divina-i frunte au înţepat.
Să îl privim de aproape
Pe Împăratul creştinilor pe cruce,
Cum în agonie zace, cum sufletu-i neprihănit se duce.

Privirea Sa, a înconjurat cu milă mulţimea,
Durerea prea puternică, i-a răpus încet inima.
Să îl privim şi să îngenunchem cu sufletul
La crucea cea mai grea,
Pe care a purtat-o singur în iubirea Sa.
Şi să-i cuprindem picioarele de piroane sfărâmate,
Să îi udăm cu lacrimi rănile însângerate,
Iar El să mijlocească mereu la Tatăl cel iubit,
Şi să îi spună:
– Părinte, iartă-le lor păcatele,
Căci din neştiinţă şi neputinţă au greşit.

Să plângem plini de pocăinţă
Ca tâlharul, ca Maria Magdalena, la crucea Lui,
Că altă cale pentru mântuire nu-i.
Să urâm din inimă păcatul,
Să n-ascultăm al vrăjmaşului, rău sfatul.
Să luptăm cu diavolul şi cu ispita,
De vrem să câştigăm în Ceruri biruinţa.

Şi să nu uităm, că va veni o zi,
În care trupul acesta pieritor va muri.
Dincolo ne ducem goi, cum am venit.
Dar vom da răspuns
De tot ce am ştiut şi nu am împlinit.
Să ne amintim că într-o zi vine Judecata,
Când cărţile se vor deschide
Şi se vor da la iveală tot păcatul, toată fapta,
Iar de nu vom fi împăcaţi cu Dumnezeu,
Vom fi osandiţi în iadul nesfârşit,
Unde este întuneric şi chin cumplit.

Iisuse Doamne, păstreză-ne sub crucea şi ocrotirea Ta.
În aste vremuri când pământul e în tulburare,
Când ispitele sunt atât de grele,
Nu ne lăsa ca să orbim, căutând numai desfătare,
Nu ne lăsa să ne afundăm în lumea asta mare,
Ci ţine-ne mereu, cu Harul Tău sub crucea Ta.
Şi ne fă moştenitori în Ceruri pe vecie,
O  Dumnezeule, ca să ne bucurăm în slava Ta.

Radu BĂEŞ : După moartea Lui

Un vânt nestăvilit gemea de întristare
Pe nicăiri colinda-i nu prinse rădăcină,
Catapeteasma templului se sfâşia mai tare
Şi din morminte vechi ieşea acum lumină.

Aripi nesăţioase mai spintecau în zare
Şi lacrimi de lumină se deşirau vădit,
Atâtea pietre s-au despicat. Şi-n mare
Valurile-nalte păreau de neoprit!

Groaza începuse aratu-n inimi frânte,
Iar liniştea muşca din gânduri întrerupte,
Doar vântul nu-nceta părerile să-şi cânte
Din frică omenească voind să se înfrupte.

Înfricoşat, sutaşul rosti: „Cu-adevărat
Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta”. Şi-a plecat.

Radu BĂEŞ : Moartea lui Iisus

Doar plânsul vântului se auzea amar
Şi fâlfâiri de aripi pe Golgota-ntristată,
Treceau grăbiţi drumeţii defăimându-L. Iar
Arhiereii de El îşi băteau joc. Deodată

Se-ntuneca pământul şi ceasul era şase
Iar totul amuţi, de nu s-au regăsit
Nici lacrimile vântului, nici croncăniri atrase
De chinurile Celui ce-ajunse răstignit.

Trei ceasuri întunericul a stăpânit,
Când glasul lui Iisus a sfredelit văzduhul:

Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?”
Şi, după ce-a băut oţet, El şi-a dat duhul.

Părea că lumea toată-i doar lacrimă de vânt
Când s-a deschis deodat’ mormânt după mormânt!

Radu BĂEŞ : Răstignirea

Se zbenguiau peste cetate adieri hoinare
Şi umbrele se-ntretăiau, speranţe ferecând,
Nici
o lumină nu se năştea în zare
Doar paşii lui Iisus „
pre moarte călcând”.

Hlamida roşie schimbatu-I-s-a-alene
Cu hainele de-osândă. Şi-n drumul răstignirii
Plângeau amar femeile, iar Simon din Cirene
Pe umeri I-a dus crucea în locul Căpăţânii.

Vin amestecat cu fiere femeile I-au dat
Cu gând ca să nu simtă groaznica durere,
Dar nici o picătură în gură n-a luat,
Iar cuile muşcau din palmă-I cu putere.

Deodat’ cu El mai răstignit-au doi tâlhari
Când umbrele plângeau cu lacrimi aspre, mari.

Radu BĂEŞ : Batjocura

Aripi zburau peste cetatea înnegrită
Şi-un stol de gânduri negre se ridică în zbor,
Cohorta din pretoriu cu inima-nvrăjbită
Îl dezbracă pe Dreptul în faţa tuturor;

Din spini nevrednici îi împletiră-n grabă
Coroană pănă-atunci de nimenea purtată,
Râdeau de El ostaşii cu credinţa slabă
Şi-L împingeau pe calea numai de El urmată.

Tăcut şi-nsângerat, pe-aripa soartei dus,
Nici semn de-mpotrivire, de ură sau păcat,
Privi cum gloata-ntreagă se bucură nespus;
Pe cer şi soarele părea întemniţat.

Rotiri de aripi veneau nesăţioase
Când pânza nopţii se pripăşea prin case.

Radu BĂEŞ : De ce oare Iisus?

Un vânt pribeag sufla, prin templul rătăcit,
Încă sperând. Apoi, nemângâindu-şi graba,
Porni tot abătut, învins şi amăgit:
De ce oare Iisus în locul lui Baraba?

În timpu-acesta biciul muşca din trupu-I sfânt
Şi-o bucurie-amară pe faţa lui Pilat
Se-ntipări vremelnic. La margini de pământ
Perdeaua deasă-a nopţii se-nfăşura deodat’!

Deasupra, norii negri se aciuiau în pripă
Şi stropi de sânge sfânt cădeau necontenit,
Pierdutu-şi-a chiar vântul şi ultima aripă
Când Iisus a fost dat gloatei să fie răstignit.

Părea că tot văzduhul deodat’  s-a năruit,
Numai Iisus ştia ce-avea de pătimit.

Radu BĂEŞ : Ţarina Sângelui

Bufniţe setoase cântau prin crengi uscate,
Iar vântul somnoros porni buimac prin sat,
Lăsară-arhiereii treburile toate
Şi adunau arginţii lui Iuda prin palat.

Treizeci de-arginţi, nici unul mai puţin
Voit-au arhiereii în genunchi a-i strânge
Şi iarăşi pumnul lacom de bănet fu plin,
Dar el avea de-acum amarnic preţ de sânge.

Şi-arginţii nu s-au mai întors în vistierie,
Nici n-au schimbat cu ei faţa altarului,
Ci au luat un loc pentru străini să fie
De-nmormântare. În Ţarina Olarului.

Dar numele ţarinei fu de atunci schimbat
În Ţarina Sângelui prin preţul ce l-au dat.

Radu BĂEŞ : Iuda (II)

Zorile porniră la colindat mâhnite
Şi aripi î
nnegrite se desprindeau de soare,
Arhiereii cu gândurile-nlănţuite
Se sfătuiau cum pe Iisus degrabă să-L omoare.

În timpu-acesta Iuda, văzând că-nvăţătorul
Va trebui să meargă pe drumu-nsângerat,
Se căină amarnic, ştiind că-i trădătorul:

Greşit-am vânzând sânge de tot nevinovat!”

Lacrimi începură să-i curgă fără ştire
Şi-arginţii-i aruncă în templu mai în sus,
Cuprins de neputinţă se duse fără-oprire
Pân’ se-atârnă de-o creangă cu laţul bine pus.

Prin aer parcă plutea un glas prea cunoscut:
„Bine-i era aceluia de nu s-ar fi născut!”

Radu BĂEŞ : La Caiafa

Se înnegri văzduhul şi vântu-nnebunise
Lăsând orfane atâtea ramuri de măslin,
Înconjurat de gloată, Iisus în jos pornise
Spre curtea lui Caiafa, arhiereu hain.

S-au adunat acolo bătrâni şi cărturari
Chiar sinedriul tot cu vrerea lui hidoasă,
Ţeseau vorbe-ncâlcite cu glasurile tari
Şi căutau în van acuza mincinoasă.

Tăcerea lui Iisus mai tare-aprinse focul
Şi toţi Îl judecau făr’ de mărinimie,
Când El le spuse unde-I va fi locul,
Arhiereul izbucni: „
A spus o blasfemie!”

Cu toţii au ştiut neadevăr să poarte
Strigând mereu că „
vinovat este de moarte!”

Radu BĂEŞ : Petru (II)

Iisus cobora dealul Măslinilor cu milă
Pentru gloata flămândă ce nu ştia de rugi,
Ai Lui fugit-au să-şi spele urma-n silă
Doar Petru îl urmă pierzându-se-ntre slugi.

Când sinedriul îl găsi pe Iisus vinovat,
Petru era-n curte, fără puteri, pierdut,
Acum întâia oară de El s-a lepădat
Apoi, ieşind pe poartă: „Eu nu L-am cunoscut!”

Păşi pe gânduri mute cu rana-n suflet mare,
Când auzi pe unii: „
Şi tu esti dintre ei!”,
Dar Petru blestema şi se jura mai tare
Că nu ştie pe nimeni şi nu a fost cu ei…

Cocoşul începuse un cântec lung şi rar,
Petru-şi aduse-aminte şi plânse cu amar.