Radu BĂEŞ : Adevărat a Înviat!

Soarele se ridica zâmbind din locu-i iar
Şi vântul mângâia flori albe răsărite
Din clipa în care Iisus cel plin de har
A înviat din morţi. Iar feţ
ele cernite

Se luminau deodat´ cu bucurie mare
Şi-n rugăciuni se cufundau smerite
Mult preamărind pe Domnul fiecare;
Luminile jucau pe feţele umbrite.

Măslinii au uitat de răni şi suferinţă
Iar flori nemaivăzute se legănau în vânt,
Iisus a înviat după făgăduinţă
Şi bucurie mare aduse pe pământ;

Pretutindeni vestea, în grabă, s-a aflat:
Hristos a înviat!” Adevărat a înviat!”

Radu BĂEŞ : Toma necredinciosul

Pe cer un nor hoinar se arătă în zare
Aruncându-şi umbra pentru-o clipă,
Iar printre ucenici vorbea cu voce tare
Toma, numit Geamănul, şi gându-i se-nfiripă:

Dacă nu voi vedea eu semnul cuielor
Şi nu voi pune degetul pe coasta Lui
Nu voi da nicicând crezare vorbelor…”
Ucenicii se cutremurară de necredinţa lui.

Dar peste opt zile împreună ucenicii stând
Li se arătă Iisus prin uşa încuiată,
Toma-L cercetă de gându-i ascultând…

Domnul meu, Dumnezeul meu!” rosti deodată.

Iisus privi-nspre Toma în genunchi căzut:
Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!”

Radu BĂEŞ : Iisus se arată ucenicilor

Nici nor, nici tunet nu cuteză s-apară,
Iar soarele-ncălzea ca niciodat’
mai tare,
Maria Magdalena şi cealaltă-aflară
Că-n Galileea sta-va Iisus în aşteptare.

Ele porniră-n grabă înspre ucenici
Ca să-i vestească negreşit.
Însă pe drum
Le-ntâmpină Iisus cu glas domol şi nici
O îndoială-n suflet nu mai aveau de-acum.

Ucenicii păreau că vorba-I I-au uitat
El spuse:
Pace vouă!”. Ei credeau că e duh
Apoi recunoscându-L I s-au închinat,
Iar El s-a înălţat deodată în văzduh.

De bucurie, în templu se rugau mereu
Lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu.

Radu BĂEŞ : Hristos a Înviat!

Zorii mângâiau flori albe-nmiresmate
Şi soarele privea mai vesel ca oricând,
Cutremur se porni pe deal şi în cetate,
Lângă mormântu-I înger pogorând.

Cu- nfăţişarea lui de-un alb ca tras la sorţi
El piatra de la uşa mormântului a dat,
De frica lui străjerii păreau că erau morţi,
Iar el înspre femei voios s-a îndreptat.

Cu glas de bucurie le spuse: Nu vă temeţi,
Că ştiu că pe Iisus cel răstignit îl căutaţi!”
El însă a-nviat, precum a zis.
Purcedeţi
Ca locul unde a fost Iisus să-l cercetaţi!”

Femeile-nţeles-au şi veste-n larg au dat:
Hristos a înviat!” Hristos a înviat!”

Radu BĂEŞ : Pecetluirea mormântului

Din când în când mai pâlpâiau năstruşnice idei
Nestinse-n ziua-a doua de la răstignire,
Spre curtea lui Pilat mergeau arhierei
Temându-se că vorba lui Iisus nu-i amăgire.

Şi-n cuvinte aspre ei îi cerură-ndată
Să întărească paza mormântului ştiut,
Pilat nu
le-ascultă păsul, spunându-le: „Iată
Şi voi aveţi strajă, păziţi-L cum aţi vrut!”

Fără-un cuvânt în plus, înspre mormânt pornit-au
Cu sârg arhiereii pecetluindu-i piatra;
Paza-au întărit-o. Şi-un gând sălăşuit-au:
Va fi în stare Iisus să mute piatra?

Trufaşi, fără credinţă, cu gândul înnegrit,
Ei îşi puneau speranţe-n ce-au pecetluit!

Radu BAEŞ : Iosif din Arimateia

Amurgul ţesea mreje de gânduri ruginite
Şi vântul presără cu frunze moarte-aleea;
Paşii au pierit. Doar feţele cernite
Îl însoţesc pe Iosif din Arimateea.

Pilat îl ascultă şi se miră nespus
Că-un om bogat ca el îi cere neclintit
Nu bogăţii, mărire, ci trupul lui Iisus
Şi fără multă vorbă să-L dea s-a învoit!

Trupul lui Iisus fu coborât de-ndată
Şi-nfăşurat în giulgiu mare şi curat,
În mormântul Său cel nou săpat în piatră
L-a aşezat când norii de plâns s-au apucat.

O piatră mare în uşa mormântului I-a pus
Şi a plecat purtându-L în gându-i pe Iisus.

Radu BĂEŞ : După moartea Lui

Un vânt nestăvilit gemea de întristare
Pe nicăiri colinda-i nu prinse rădăcină,
Catapeteasma templului se sfâşia mai tare
Şi din morminte vechi ieşea acum lumină.

Aripi nesăţioase mai spintecau în zare
Şi lacrimi de lumină se deşirau vădit,
Atâtea pietre s-au despicat. Şi-n mare
Valurile-nalte păreau de neoprit!

Groaza începuse aratu-n inimi frânte,
Iar liniştea muşca din gânduri întrerupte,
Doar vântul nu-nceta părerile să-şi cânte
Din frică omenească voind să se înfrupte.

Înfricoşat, sutaşul rosti: „Cu-adevărat
Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta”. Şi-a plecat.

Radu BĂEŞ : Moartea lui Iisus

Doar plânsul vântului se auzea amar
Şi fâlfâiri de aripi pe Golgota-ntristată,
Treceau grăbiţi drumeţii defăimându-L. Iar
Arhiereii de El îşi băteau joc. Deodată

Se-ntuneca pământul şi ceasul era şase
Iar totul amuţi, de nu s-au regăsit
Nici lacrimile vântului, nici croncăniri atrase
De chinurile Celui ce-ajunse răstignit.

Trei ceasuri întunericul a stăpânit,
Când glasul lui Iisus a sfredelit văzduhul:

Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?”
Şi, după ce-a băut oţet, El şi-a dat duhul.

Părea că lumea toată-i doar lacrimă de vânt
Când s-a deschis deodat’ mormânt după mormânt!

Radu BĂEŞ : Răstignirea

Se zbenguiau peste cetate adieri hoinare
Şi umbrele se-ntretăiau, speranţe ferecând,
Nici
o lumină nu se năştea în zare
Doar paşii lui Iisus „
pre moarte călcând”.

Hlamida roşie schimbatu-I-s-a-alene
Cu hainele de-osândă. Şi-n drumul răstignirii
Plângeau amar femeile, iar Simon din Cirene
Pe umeri I-a dus crucea în locul Căpăţânii.

Vin amestecat cu fiere femeile I-au dat
Cu gând ca să nu simtă groaznica durere,
Dar nici o picătură în gură n-a luat,
Iar cuile muşcau din palmă-I cu putere.

Deodat’ cu El mai răstignit-au doi tâlhari
Când umbrele plângeau cu lacrimi aspre, mari.

Radu BĂEŞ : Batjocura

Aripi zburau peste cetatea înnegrită
Şi-un stol de gânduri negre se ridică în zbor,
Cohorta din pretoriu cu inima-nvrăjbită
Îl dezbracă pe Dreptul în faţa tuturor;

Din spini nevrednici îi împletiră-n grabă
Coroană pănă-atunci de nimenea purtată,
Râdeau de El ostaşii cu credinţa slabă
Şi-L împingeau pe calea numai de El urmată.

Tăcut şi-nsângerat, pe-aripa soartei dus,
Nici semn de-mpotrivire, de ură sau păcat,
Privi cum gloata-ntreagă se bucură nespus;
Pe cer şi soarele părea întemniţat.

Rotiri de aripi veneau nesăţioase
Când pânza nopţii se pripăşea prin case.