Poezii Ortodoxe

Din mila sa , Dumnezeu,
A trimis pe Fiul său
În lumea ce se-afunda
Şi-n păcate se pierdea.

Ca prin El s-o mântuiască,
Raiul iar să-i dăruiască,
Să trăiască-n fericire,
Bunătate şi iubire.

Şi iată că a găsit,
Hristos-Fiu s-a zămislit
Dintr-o fecioară curată,
Smerită, nevinovată.

Prin Ea noi ne-am izbăvit
De păcatul moştenit
De la strămoşul Adam
Al omenescului neam.

Ea de-atunci a devenit
Maica celui preaslăvit,
Maica oamenilor,
Aleasa creştinilor.

Ca o mamă iubitoare
Odihnă deloc nu are,
Al său grabnic ajutor,
Dăruieşte tuturor.

De la viaţa trecătoare,
Dusă-ai fost de Fiul Tău
La viaţa nemuritoare
În Împărăţia Sa ,
Ca în veci să fii slăvită,
De-a pururea fericită.

Nici trupul Tău cel Sfânt
Nu a rămas în mormânt;
Tot la Cer a fost suit
Şi de îngeri e slăvit.

Deşi lumea ai lăsat,
Dar pe oameni n-ai uitat
Şi te rogi necontenit
Către Fiul tău iubit.
Fiindcă mult El te iubeşte,
Mereu ruga ţi-o împlineşte.

Cu-ale tale rugăciuni
Fă să fim şi noi mai buni,
Pe oricine să iubim ,
Cât în lume mai trăim.

“Nu vreau s-ascult de nimeni,
Vreau liber ca să fiu ;
Să duc o viaţă sobră,
Nu e deloc hazliu!

Pot viaţa singur s-o trăiesc
Aşa cum eu voiesc,
După al meu bun plac,
Cum astăzi eu gândesc.

Voi fi desigur fericit
Şi voi sta liniştit…
Pe nimeni nu am supărat,
Nicicând nu am greşit.

Nici chiar Adam n-a ascultat,
În rai, de Domnul Sfânt!
De ce s-ascult chiar eu,
Căci cine oare sunt?

Şi-apoi sunt alţii ce ascultă
Dar mult ei se prefac…
Decât un fariseu făţarnic
Mai bine liber şi curat…

Şi cum s-ascult de cineva
Pe care nici nu-l văd
Pe Dumnezeu nu L-am văzut,
Atunci de ce să cred?”

Aşa gândeam odată
Până ce am aflat
De Cel ce pentru mine
Viaţa pe Cruce Şi-a dat.

Când pe un om iubeşti,
L-asculţi, chiar dacă-i rău
Cum dar, să nu ascult
De Bunul Dumnezeu?

Chiar dacă nu reuşesc
Şi deseori greşesc,
Dar vreau să Îi urmez
Ca semn că Îl iubesc!

Mă rog,
Şoptiri de stele-mi spun
Că dincolo, o lume
Se înalţă vie cu alt nume
Încrezător mă rog.

Mă rog
Pe-un drum ceresc răsar
Noi bucurii fără hotar
Şi îngerii sfioşi păşesc
Prin raiul cel dumnezeiesc ,
Încrezător mă rog.

Mă rog
Un imn ocrotitor
Scoboară-n glas înălţător,
Fiinţa-ntreagă luminând
Vroirea Celui Blând,
Încrezator mă rog.

Preot iconom stavrofor Radu BOTIS

Copilul bun ascultă povaţa înţeleaptă,
Iar de-a greşit, greşeala şi-o îndreaptă,
Pe cei din jur iubeşte, pe-oricine a iertat,
Nu este om cu care să fie el certat.

Părinţii şi-i iubeşte cu-o dragoste profundă
Vorba lor, pentru el lege-i, de ei mereu ascultă
Şi îi ajută la treburi cu râvnă şi cu spor,
Pe fraţii săi nu-i uită, le este bun prieten lor.

La şcoală e exemplu pentru colegii săi,
Nu vrea nicicând să umble pe alte rele căi.
El bucurie multă ca să aducă vrea
Părinţilor, profesorilor , oricât el va putea.

De Dumnezeu nu uită, îl cheamă-n ajutor,
Dar îi şi mulţumeşte, aşa cum e dator.
Căci  mult iubeşte Domnul pe-aceşti copii cuminţi,
Şi-ascultă totdeauna ale lor rugăminţi.

Fabulă

O pisică torcătoare,
Gingaşă, cu blana moale,
Mieuna, cerând agale,
La un câine, de măncare.

Câinele, mai credincios,
Luă carnea de pe-un os,
Ce-l găsi cu osteneală
Şi îi dete cu sfială:

“- Ia, mănâncă, sora mea,
Eu, oi mai găsi ceva!”
“- Bucata ce tu mi-ai dat,
O termin imediat!

Deci, te du şi fugăreşte
Vreun pui sau chiar un peşte
Şi mi-l dă neapărat
Până se va fi-nnoptat!”

Câinele umil plecă,
Hrana de o căută,
Pentru sora lui drăguţă,
Sărmana de pisicuţă.

Şi după lungi căutări,
Trudă multă, alergări,
Îi aduse-un şoricel,
Tot jucându-se cu el.

“-De-aste feluri sunt sătulă,
Adu-mi mâncare mai bună!
Nu vezi cât de mult trudesc,
N-am timp nici să lenevesc.”

Dar deşi milos, ştim bine,
Câinele-şi veni în fire;
Şi-I răspunse imediat,
Pe un ton cam răspicat:

“-Dacă nu te cunoşteam,
Poate, iată, te credeam;
De vrei să ai de mâncare,
Pleacă tu la vânătoare!”

Pisica tot n-a plecat,
Ci la fel a procedat
Şi uşor a păcălit
Pe alt câine ce-a găsit.

Cum putem ajuta oare
O pisică rugătoare,
Care hrană nu găseşte,
Deşi deloc nu munceşte?!

Într-o zi prin lume
La drum am pornit
Şi-o brăţară scumpă
Pe cale-am găsit.

Preţioase metale
Frumos aranjate,
Pietre colorate,
Multe nestemate.

Iubirea şi mila
Ca aurul erau,
Jertfa, dăruirea
La fel străluceau.

Aur alb – curăţia,
Apărea lămurit,
Smerenia, ascultarea
Sclipeau necontenit.

Fir argintiu, răbdarea,
Le asorta mai mult,
Iar înţelepciunea
Le îmbina tăcând.

Blândeţea, iertarea
Mult împodobeau,
Împreună toate
Legate erau.

Brăţara aceasta
Aş vrea s-o păstrez,
Cu mine s-o port,
Să n-o înstrăinez.

Un om de muncă, cu spatele lat,
la răspântia pământului însingurat,
ţine stângaci, ţine cu frică,
între degete aspre, prea mari,
o luminiţă de floare mică,
rumenire subţire de lampadar,
care-i luminează în gând un simţământ de dar.
Şi omul cu floarea fără de nume,
închide ochii grei, de la lume,
de la toate risipirile,
de la toate zările,
de la toate şerpuirile
şi întâmplările
Strâns în el, pe inimă sprijinit,
cu faţa stinsă şi amară,
şi-a pus către buze degetul împietrit,
într-o oprire de semn,
anume să vădească,
străvezimea unui pecetluit îndemn:
ca nimic să nu stânjenească
tăcerile dinăuntru şi din afară
Şi sub răcoarea de stemă sufletească,
acolo în pragul somnului şi al vieţii,
lângă căzutele scrumuri din năruirea de veac,
omul pe sine se ascultă,
în pacea pleoapelor închise
şi înserarea scoborâtă
a feţii.
Şi cu degetul la buze, cu floarea în mână,
aplecat cu totul pe marginea simţirii,
îşi aude răsunetul adânc al desăvârşirii.
care-l cheamă ca într-un adânc de fântână
şi-l suie lăuntric şi la fel,
sus, în cerurile împărăţiei din el,
îl suie cu răsuflarea înceată,
îl suie lin,
îl suie cu umblare
de heruvică roată.
Pe dinafară el e şui,
e stingher, străin,
pare un năuc, hai-hui,
ca o născocire de prisos dintr-o carte,
cu pletele toate zvârlite într-o parte,
dar el, în el, râvneşte depănat,
râvneşte cugetat şi cuminte,
în sine să se citească,
pe cât se poate.
Cu luare aminte
şi răspicat,
în cerul său cel mai departe,
încearcă să-şi desluşească
zodia lui mai mult decât firească
acolo unde-l aşteaptă înalt,
luceafărul inimii şi al suspinului,
înflorit pe singurătatea sfioasă,
în pâlpâire ţepoasă,
cum e încrucirea spinului,
cosită şi culeasă,
în iarba de seară,
de îngerul cel nevăzut al destinului,
sub care omul ar vrea să se călugărească.
Şi heruvica roată
bate mereu în el cu o răsturnare
largă şi înceată,
cu o covârşitoare,
dulce dezlegare
de lacrimă curată,
care-i spală toată
asprimea omenească
de pe faţa lui furată
de priveliştea duhovnicească.
Şi gândul său de închinare,
prea-blând şi prea-plin,
duce la inimă mica floare,
în înţelesul închinat al lui Amin.

Ca o dulceaţă minunată de psalm,
dragostea lui Dumnezeu ne împresoară.
Ca o cântare îmbălsămată de peste tot
bucuria vieţii ne înfăşoară.
Şi inimile noastre însetoşate
sorb din adânca înfiorare,
ca peştii în apele afundate,
muzica binecuvântării Sale.