Poezii Ortodoxe

Deschid Scriptura şi citesc vorba iubire,
Prunc din Fecioară Sfântă şi Dumnezeire.

În astă noapte, gerul muşcă din piatră crunt,
cerul seamănă argint pe brazde de pământ.

Seminţe poleite cad roiuri din stele
Peste naşterea Ta, Doamne, din colindele mele.

De două milenii, peste un colţ de lume,
ninge cu mai bine pentru vremi mai bune.

În astă noapte Te mai naşti o dată,
speranţă pentru o lume disperată.

Biserici, păsări cu piscul în nori,
despică bolta curbată cu rugi şi cântări.

Deschid Scriptura şi citesc vorba iubire,
Prunc din Fecioară, Dumnezeu şi mântuire.

Tu, cinstită cruce,
lemnule preadulce,
pavăza credinţei,
arma biruinţei,
vino azi pe cale
să-ţi dau închinare
cu dreapta la frunte,
spre plete cărunte,
cu dreapta la stele
să culeg din ele,
să semăn cu vise
ogoare întinse.
Şi vino, minune,
să-ţi spun rugăciune
să o duci la Domnul,
când biruie somnul.
Tu, pom ce-nfloreşte
şi în mine creşte,
şi nu treci prin toamnă
dezbrăcat de haină,
pom ce veşnic arde,
îmbrăcat în roade,0
ce-n cuiburi cunună
cântările sună,
lemn ales de Domnul
să-mi biruie somnul,
mai vino înflorit
cu nopţi de mai sfinţit,
chip de iasomie,
floare de Marie.
Tu, cinstită cruce,
lemnule preadulce,
către ceruri scară,
palmele-mi coboară
şi iarăşi se suie
prin cristice cuie.
La capăt de pătimi
ceru-i chin şi lacrimi
şi plânge Fecioară
că uscată-i vara,
şi udă pământul
şi lemnul preasfântul
îi soarbe durerea,
se-ntoarce puterea
şi care putere
ca o mângâiere
să fie cu tine
prin Domnul, creştine !
Amin.

Ochi sărutând icoana,
gând îmbrăţişând ochiul,
suflet lăcrimând gândul.

Cât de fragilă bucurie îmi aduce vremea,
în fântâna adâncă mi-a fost dat să-mi scald privirea.
Maică, apa ta e bună, din piept stins-a durerea,
păcatul iertat a fost, venit-a mântuirea.

Ca fiu risipitor de taine azi mă-ntorc suflet amar,
mai sărac în Dumnezeu, dar tu, maică, ai pregătit
pâinea caldă, masa plină, curcubeul în ştergar
şi viţelul Tatălui păşunat în Nesfârşit.

Niciodată casa nu mi-a fost mai albă, mai frumoasă,
ca într-o sărbătoare mare fu gătită-n neprihană.
Cu odaia-mpodobită: flori de aur şi iarbă grasă,
dulcea casă mă aşteaptă cu Fecioara în icoană.

Ochii mei din prea-ntristare sunt în lacrimi şi mai ard,
apele cele amare pe obraji îmi curg fierbinţi,
dar tu mă-ntăreşti acuma cu mireasma cea de nard,
cu tăria cea din îngeri, cu răbdarea cea din sfinţi.

Maică, tu, nepământească, veşnică mult primitoare,
cu îngerească strălucire în cernitul tău veşmânt,
lan de raze izvrorăşte din icoane. În altare,
peste daruri neîntinate se pogoară Duhul Sfânt.

1. Este hotărât din vreme
ceea ce trebuie să vină,
m-am rugat pentru lumină
să mi-o dăruieşti prin semne.

2. M-am rugat pentru Trezire:
fie-mi ruga ploaie deasă,
mai dă-mi, Doamne, mai dă-mi zile
şi mă cheamă apoi acasă.

3. Şi, prin crucea de cuvinte,
să trec dincolo de fire,
şi să-Ţi mulţumesc, Părinte,
că mă-ncerci pentru Trezire.

4. Este hotărât din vreme :
slova dulce din Scriptură
să mă ardă, să mă cheme,
rob la patimi, Tu mă fură.

A fi creştin înseamnă a iubi
cu patimă cuvântul ce te-ndeamnă,
să arzi în Hristos şi să mai ştii
că dragostea nicicând nu se destramă.

A arde în iubirea Celui care
la ospăţul lumii a întins o pâine,
spălând picioarele tremurătoare
tuturor înfometaţilor de mâine.

A fi creştin înseamnă a fi încredinţat
că eşti în starea leprosului, şi-n tine,
creşte neoprit minunea. A fi vindecat,
mereu vindecat de nepământescul Bine.

A fi creştin înseamnă a te străpunge
spinii durerii şi a zâmbi înţelepciunii,
cu tăria luată din cel ce mai frânge
pâinea nemuririi la cina lumii.

A fi creştin înseamnă a urca mereu
golgotele, călcând sfios pe colţi
de piatră şi a crede că pasu-ţi greu
e-al lui Hristos Cel înviat din morţi.

Colindă iar la geamul dintre ani
Minunii gângurirea.
Fulgi mari mi-aduc peste castani
Pe braţe amintirea.

Ai mai crescut copile rătăcit
Şi întrebările cu tine.
Desframă vise-n cerul risipit
Din zările senine.

Îţi este bine sau ţi-e greu,
Te-aş întreba într-una;
Tu treci înstrăinat mereu,
Tăcut, întotdeauna.

Ce flori ai risipit crescând
În suflet pustiirea!
Surâs ceresc cu spini urcând
Pe braţe – răstignirea.

Îngeraşul meu iubit
De ce eşti nefericit?
Oare eu te-am întristat
De la mine ai plecat?

- Plâng copile, ce să fac?
Căci la Tatăl nu-i pe plac,
E uitat şi părăsit
De cel care I-a zidit.

Vezi, pe toate El le ştie,
Şi-i Biserica pustie
La slujbă Duminica
Când copiii nu-s în ea.

Dumnezeu Tatăl ceresc
Cu tot neamul îngeresc
Vin să vadă slujba sfântă
Şi cum copilaşii cântă.

Dar copii nu sunt veniţi
Mai sunt încă adormiţi,
Sau se joacă pe la bloc,
Nu se roagă chiar deloc!

Şi mă tem că într-o zi
Mila Lui se va sfârşi.
Şi-o să ia mamă şi tată
Tot ce-a dat în lumea toată.

Floricele şi steluţe,
Fluturaşi şi maşinuţe,
Păsărele mii şi mii
Pentru-ai Săi iubiţi copii.

Când vii Tu, Maică Sfântă,
Să stai iar lângă mine,
Se-nlătură durerea
Şi totul este bine.

Norii întunecaţi
Degrab’ se depărtează,
Lumina-ţi sfântă, viaţa
Din nou mi-o luminează.

Aş vrea, Măicuţă blândă
Să fii mereu cu mine,
Să mă acoperi iarăşi
Cu marea-ţi Ta iubire.

Fereşte-mă de răul
Ce greu mă împresoară,
Alungă pe vrăjmaşii
Ce-adesea mă doboară.

Risipeşte-mi negura
Din suflet şi din minte
Să-ţi pot sluji şi eu
Cu-o dragoste fierbinte.

Cu dor te voi chema
Smerit, în rugăciune,
Prinos, vreau să-ţi aduc
De multe fapte bune.

Peste zările senine,
Peste câmpuri ce-s de roadă pline,
Peste râuri şi răzoare,
Pluteşte Mireasă, Pururea Fecioară,
Cereasca Ta binecuvântare.

Celor ce-n suferinţe şi-n necazuri
Mâinile spre rugăciune îşi ridică,
Văduvelor ce cu inima cernită
Îţi cer ajutor şi alinare,
Tu le dai tuturor cereasca binecuvântare.

Păsările cu glasul lor şi-n taină,
Îţi dedică triluri nesfârşite,
Florile cu sfială în faţa Ta
Îşi pleacă capul cu dulce înfiorare,
Iar Tu le dai la toate binecuvântare.

Creştinii îţi aduc rugăciuni de mulţumire,
Că i-ai scăpat din veacuri de pieire.
Ei pe Tine te cinstesc cu ardoare
Şi flori îţi aduc cu umilinţă la altare.
Iar tu cu un semn, le dai dorita binecuvântare.