Poezii Ortodoxe

Nu am crinul de lumină,
De noroi mi-i viaţa plină,
Ochii-s dezbrăcaţi de taine,
Hâd păcatul pe ecrane,
Şi Tu… plângi peste icoane!
Dar… nu-i plânsu-Ţi în zadar,
Tu eşti cea plină de har!

Maică Sfântă şi Fecioară
Cânt suav de primăvară,
Lauda fecioarelor,
Lacrima izvoarelor,
Lacrima pământului,
Inima Cuvântului,
Bucuria Cerului,
Lacătul misterului.

Ruga mea la Tine zboară
Inima mi-o înfioară,
De iubire- un strop măcar-
Şi-ntr-al ei rece altar
Răsădeşte flori de har!…
Că Tu eşti Măicuţă bună
Floare-a Cerului – cunună.

Pe a cântecului scară
Maică bună Te coboară,
Şi dă foc păcatului…
Lacrima Cuvântului,
Lacătul misterelor
Şi regina stelelor.
Căci noi spunem iar şi iar –
Tu eşti „Cea plină de har”.

Cad fulgi bogaţi din cer
În seara asta sfântă
Iar îngerii ne-ncântă
Cu vesel “leru-i ler”.

Căci s-a născut Iisus
În seara de Crăciun.
Un Sfânt Copil şi bun,
În ieslea cea de sus.

Iar Maica Lui, Maria,
Mereu Îl legăna
Şi-n braţe Îl purta,
Căci El este Mesia.

E o tindă a Raiului,
E o stea a cerului.
E un loc al împlinirii,
Un loc dedicat iubirii.

Acolo râzi, acolo  plângi,
Acolo virtuţile le strângi.
Acolo lacrimile curg,
Pentru păcate ce-ai făcut.

Rugăciunea veşnic curge,
Ca un pârâu de apă dulce.
Iubirea mereu înfloreşte,
Şi inimile veseleşte.

Vin norii grei din răsărit,
Se-ndreaptă spre apus.
Iisus pe cruce răstignit,
De oameni a fost pus.

Cel ce de mai înainte-a fost
În cerul Său cel sfânt,
Spre lume Faţa Şi-a întors
Să moară pe pământ.

El ne-a iubit atât de mult
Şi mult a suferit,
Şi-a vrut să scoată din trecut
Pe-Adam ce a pierit.

Din moarte la viaţă
De pe pământ la cer
Cu inima voioasă
Îl lăudăm pe El!

Pe drumul vieţii tot mergând
Vei întâlni oameni plângând,
Dar tu să le zâmbeşti cu drag
Căci Hristos a înviat!

Şi pe poteca din pădure
Să-ţi aminteşti mereu de lume,
Şi să îi ajuţi cu drag,
Căci Hristos a înviat!

Şi dacă obstacole apar
Şi gândurile nu dispar,
Să te gândeşti mereu cu drag,
Căci Hristos a înviat!

Hristos pe moarte a călcat
Şi lumea a luminat.
Hristos pentru tine a murit
Şi lumea a mântuit.

Hristos din moarte a-nviat
După ce S-a dus la iad
Şi lumină-a răsărit
Tuturor ce L-au iubit.

El a vrut să-ncurajeze,
El a vrut să lumineze
Şi lumii să dea nadejde.

În noaptea adâncă se rostogoleşte luna,
în candele, amurgul se-ntoarce aprins,
la Poarte Raiului aud cum bate mâna
lui Moş Crăciun, hoinar cu părul nins.

Prin beznă, vine uşor şi se duce…
Bolta podoabe de stele îşi pune,
se tulbură somnul Pruncului dulce
din braţele Mamei preasfinte şi bune.

Blând, Micuţul întinde o mână,
magii uimiţi se-ntorc în Scriptură,
El mută hotarul de vis şi de ape
Iordanului nostru din bătătură.

Maica Domnului, maica dorului,
pentru cântare, pentru lucrare,
lucrare cerească în vie domnească,
nouă încredinţată din mila de Tată.

Curge pe pământ Cuvântul cel sfânt,
precum o ploaie de stele-n văpaie,
biruieşte somnul şi vino la Domnul,
El îţi dă odihnă, rănile-ţi alină.

Harul să învingă, răul să se stingă,
lacrima să pice, focul să ridice
să aprindă dorul către-nalt Păstorul,
cel blând şi smerit, de lemn răstignit.

Biruie împietrirea, vino la iubirea
lui Hristos Dumnezeu, înalt Arhiereu,
inima să-ţi cânte, să binecuvânte
pe cel Împărat, de Paşti înviat.

Maica Domnului, maica dorului,
scoală-te creştine, mâna să se-nchine,
mătănii să bată pentru cea curată,
sfânta dorului, Maica Domnului.

Să-mi pun smerit sărutul pe-a Ta icoană,
pe răstignirea Ta de moarte omorâtoare:
să-Ţi sorb iubirea şi să-mi fie hrană
şi rugăciunii să dau aripi de cocoare.

Se cutremură stihiile-n zare
şi bat în lemnul crucii plin de praf,
ca-n toaca din preasfânta Vinere Mare,
când lacrimi curg pe Sfântul Epitaf.

Eu vin la Tine cu povara-n spate,
Iisuse al meu cu chipul din icoană,
păşeşti pe moartea care ne desparte
cu învierea ta din fiecare rană.

Osteneşte vâsla închisă între pleoape…
Slova aţipeşte în Psaltire,
mă visez cu Tine mergător pe ape,
când luna păşeşte pe valul subţire.

Deschid Scriptura şi citesc vorba iubire,
Prunc din Fecioară Sfântă şi Dumnezeire.

În astă noapte, gerul muşcă din piatră crunt,
cerul seamănă argint pe brazde de pământ.

Seminţe poleite cad roiuri din stele
Peste naşterea Ta, Doamne, din colindele mele.

De două milenii, peste un colţ de lume,
ninge cu mai bine pentru vremi mai bune.

În astă noapte Te mai naşti o dată,
speranţă pentru o lume disperată.

Biserici, păsări cu piscul în nori,
despică bolta curbată cu rugi şi cântări.

Deschid Scriptura şi citesc vorba iubire,
Prunc din Fecioară, Dumnezeu şi mântuire.

Tu, cinstită cruce,
lemnule preadulce,
pavăza credinţei,
arma biruinţei,
vino azi pe cale
să-ţi dau închinare
cu dreapta la frunte,
spre plete cărunte,
cu dreapta la stele
să culeg din ele,
să semăn cu vise
ogoare întinse.
Şi vino, minune,
să-ţi spun rugăciune
să o duci la Domnul,
când biruie somnul.
Tu, pom ce-nfloreşte
şi în mine creşte,
şi nu treci prin toamnă
dezbrăcat de haină,
pom ce veşnic arde,
îmbrăcat în roade,0
ce-n cuiburi cunună
cântările sună,
lemn ales de Domnul
să-mi biruie somnul,
mai vino înflorit
cu nopţi de mai sfinţit,
chip de iasomie,
floare de Marie.
Tu, cinstită cruce,
lemnule preadulce,
către ceruri scară,
palmele-mi coboară
şi iarăşi se suie
prin cristice cuie.
La capăt de pătimi
ceru-i chin şi lacrimi
şi plânge Fecioară
că uscată-i vara,
şi udă pământul
şi lemnul preasfântul
îi soarbe durerea,
se-ntoarce puterea
şi care putere
ca o mângâiere
să fie cu tine
prin Domnul, creştine !
Amin.