Poezii Ortodoxe

Cine poate oare a spune,
Câte lacrimi sunt în lume?
Cine poate să arate,
Câte lacrimi sunt vărsate?

La tot pasu-i suferinţă,
Deznădejde, umilinţă,
Viaţa pe pământ îi chin,
Împletită în suspin.

Mame multe-s disperate,
Căci copiii sunt pe moarte,
Mulţi copii sunt întristaţi
Căci părinţii i-au lăsat.

La tot pasul este chin
Suferinţă şi-ntristare,
Viaţa este doar suspin
La tot pasul este jale.

Multe văduve jelesc,
Soţii lor le părăsesc
Şi rămân cu greutate
Dusă-n spate pân’ la moarte.

Multe boli şi întristare
Sunt în lumea asta mare,
Toate sunt îngăduite
Pentru faptele cele multe nelegiuite.

Cine poate să arate,
Suferinţa întregii lumi?
Câte sunt feţe brăzdate
Având pe ai săi nebuni…

Multe chinuri, multă jale
La tot pasul întâlneşti
Nu e nimeni fără lacrimi,
Mai puţin poţi să zâmbeşti.

Multă boală şi suspin
Are omul pe pământ,
Viaţa îi împletită în chin
Până va intra în mormânt.

Doamne, câte lacrimi sunt,
Şterge-le cu a Ta milă
Şi să fie-acest pământ
Inundat de a Ta lumină.

Priveşte-te în oglinda sufletului tău,
Acum cât încă mai e vreme.
Când încă poţi, să faci ce este bun
Şi să îţi schimbi reaua ta vrere.

Priveşte adânc, să vezi de poţi
Ca să găseşti pierdute fapte rele.
Şi să nu pleci când ceasul va suna,
Pierdut în vraja lor, nepregătit, cu ele.

Te uită bine înlăuntru tău,
De ce să îţi mai porţi povara ?
Căci e aşa uşor, să scapi de ea,
Dacă asculţi în sufletu-ţi chemarea.

Lumina Lui, ce luminează lumea
Vrea şi în tine să aducă luminarea.
Primeşte-o în casa sufletului tău
Şi atunci ai să îi simţi cu adevărat lucrarea.

Doamne, pleacă-Ţi faţa Ta cea sfântă,
Peste rana sufletului meu,
E rănit şi zace-n jale,
L-a rănit păcatul greu.

L-a rănit mândria, ura,
Desfrânarea şi minciuna
Cu păcatele de moarte,
E rănit sufletu-ntruna.

Pleacă-Ţi Doamne a Ta faţă,
Şi-l spală, că-i rănit,
Cu iubirea Ta cea mare,
Pentru el Te-ai Răstignit.

Sufletul se tânguieşte
Că a plecat de lângă Tine,
Când l-a stăpânit păcatul
Nu s-a mai gândit la Tine.

Iartă-l Doamne şi-l primeşte,
Cu iubirea Ta cea mare
Şi îi iartă fărădelegea
Că se află în marea jale.

L-a rănit vorba deşartă,
Judecata, clevetirea,
Nu ţinut-a socoteala,
A uitat ce e iubirea.

Minciuna, lenea, lăcomia,
Necredinţa şi dezmăţul,
Cu toate pus-au stăpânire
Mult au mai rănit pe dânsul.

Mult se tânguie sărmanul,
E rănit şi depărtat,
Când trăia în fărădelege
Se credea că e împărat.

O secundă de plăcere
L-a rănit şi pace n-are,
Plânge, n-are mângâiere.
Şi aşteaptă doar o zare.

Să răsară de departe
Şi sa-l mângâie frumos,
Să primească iertarea
De la Mirele Hristos.

Doamne cu a Ta iubire
Dăruieşte-mi iar iertare,
Sufletul mi-l curăţeşte
De spinii multor păcate.

Îndrăzneală n-am o Doamne
Să mai ridic privirea-n sus;
N-a greşit, precum greşit-am,
Nimeni, Domnul meu Iisus.

Sunt ca o petala pierduta in vant,
Pacatul ma apasa tot mereu
Pe zi ce trece ma apropii de mormant
Eu, am nevoie de Dumnezeu!

Cu firea sunt neputincioasa,
Si sufletul imi plange tot mereu
Lasat-am calea luminoasa,
M-am departat de Dumnezeu.

Si plang amarnic, tot cu jale,
Pacatul, fapta tot mereu
Ma lupta gandul dezandejdii
Eu, am nevoie de Dumnezeu!

Ce bunatate mare are Domnul,
Cu sufletul ce plange tot mereu
Lasa-voi calea pacatoasa,
C-am nevoie de Dumnezeu!

M-a ruinat pacatul cu scarbire,
Si sufletul imi plange tot mereu
O, vino Doamne si ma iarta
Si-mi daruieste Harul Tau.

Aş vrea Doamne să-Ţi cînt
Să Te încînt
Eu călător efemer pe pămînt.
Uneori îmi lipsesc sentimente
Curate,
Iubirea de frate, rostu’ de adevăr
Ori dreptate.
Doream să-Ţi spun
De multa vreme, însă acum
Lucru curat m-a cercetat
Cu al Tău sfat.
Voi lăcrima în rugăciune,
Gest de căinţă pentru puţinele bune.
…………………………………………………
Acesta sunt
Trăind, să renasc prin Cuvînt.

Mai fa-ma Doamne sa mai fiu
Cu sufletul curat.
Ca-n anii cand eram copil
Departe de pacat.

Sa nu ma poate amagi
Nici lenea, nici minciuna,
Sa invat din nou a iubi,
Sa nu cunosc ce-i ura.

As vrea sa fiu din nou copil,
La suflet si la viata
Sa nu ma tulbure nimic,
Sa fiu curat in viata.

Tu Doamne imi cunosti dorinta,
Ca sa mai fiu odata cum am fost,
Sa le fac toate cu iubire
In toate sa gasesc folos.

Aş vrea să fiu mereu, o candelă aprinsă
Şi-n inimă să ardă focul cel Dumnezeesc.
Să răspândească în jur şi pace şi lumină,
Să se răsfrângă iubirea Domnului Ceresc.

Dar griji şi umbra gândurilor triste
Şi neîncrederea în ajutorul cel divin,
Îmi sting mereu a flăcării văpaie
Şi sufletul îşi plânge în întuneric al său chin.

Dar vine mâna caldă, iubitoare,
A Celui ce pe toate le-a zidit.
Şi îmi aprinde iarăşi focul dragostei divine,
Căci El din veacuri omenirea a iubit.

Şi nu îşi lasă niciodată făptura ca să piară,
Ci cu pronia cerească o ajută tot mereu,
Să se ridice şi să meargă înainte
Deşi drumul pare câteodată greu.

Aş vrea să fiu mereu o candelă aprinsă.
Şi în lumina ei să caut calea spre înalt.
Să îi păstrez focul, ca pe o comoară sfântă
Şi din căldura ei în jurul meu să împart.

Vin norii grei din răsărit,
Se-ndreaptă spre apus.
Iisus pe cruce răstignit,
De oameni a fost pus.

Cel ce de mai înainte-a fost
În cerul Său cel sfânt,
Spre lume Faţa Şi-a întors
Să moară pe pământ.

El ne-a iubit atât de mult
Şi mult a suferit,
Şi-a vrut să scoată din trecut
Pe-Adam ce a pierit.

Din moarte la viaţă
De pe pământ la cer
Cu inima voioasă
Îl lăudăm pe El!

Tu, cinstită cruce,
lemnule preadulce,
pavăza credinţei,
arma biruinţei,
vino azi pe cale
să-ţi dau închinare
cu dreapta la frunte,
spre plete cărunte,
cu dreapta la stele
să culeg din ele,
să semăn cu vise
ogoare întinse.
Şi vino, minune,
să-ţi spun rugăciune
să o duci la Domnul,
când biruie somnul.
Tu, pom ce-nfloreşte
şi în mine creşte,
şi nu treci prin toamnă
dezbrăcat de haină,
pom ce veşnic arde,
îmbrăcat în roade,0
ce-n cuiburi cunună
cântările sună,
lemn ales de Domnul
să-mi biruie somnul,
mai vino înflorit
cu nopţi de mai sfinţit,
chip de iasomie,
floare de Marie.
Tu, cinstită cruce,
lemnule preadulce,
către ceruri scară,
palmele-mi coboară
şi iarăşi se suie
prin cristice cuie.
La capăt de pătimi
ceru-i chin şi lacrimi
şi plânge Fecioară
că uscată-i vara,
şi udă pământul
şi lemnul preasfântul
îi soarbe durerea,
se-ntoarce puterea
şi care putere
ca o mângâiere
să fie cu tine
prin Domnul, creştine !
Amin.

Avem nevoie de Dumnezeu,
Care în mila Sa cea mare,
Ne-a creiat după asemănarea
Şi după chipul Său.
Care a împodobit pământul
Cu tot ce e mai frumos şi mai curat.
Şi-n toate acestea ne-a pus stăpânitori
Numai pe timpul scurtei vieţi
În care noi uităm,
Că în lumea aceasta suntem
Doar simplii călători.

Avem nevoie de Dumnezeu.
De mii de ani,
Oamenii l-au căutat şi l-au găsit.
Au simţit în sufletele lor
Acea pace divină, superioară, deplină,
Pe care nu o ai,
Decât atunci când El coboară în sufleul tau
Şi tu îl laşi să locuiască,
Fără să mai faci ce-i rău.

Avem nevoie de Dumnezeu.
Să ne apropiem de El
Cu dragoste şi cu iubire.
Că în mila Sa, încă mai aşteaptă
La poarta vieţii noastre.
Încă mai bate
La uşile încuiate ale sufletelor voastre.
Să ne întoarcem, să-l recunoaştem,
Şi să I ne închinăm.
Învăţătura şi calea sa
Mereu să o urmăm.