Poezii Ortodoxe

Tolba cu păcate
S-o arunc e cu dreptate,
Ca să n-o iau după moarte.

Toate păcatele mele,
De se-adună, se fac grele.
Cum voi merge-n rai cu ele?

De le voi mărturisi
Domnul mă va milui
Pierdute ele vor fi.

Eram copil plăpând
când te-am chemat întâia oară,
Ştiam că Tu exişti,
că-mi duci a mea povară.

Deşi nu te vedeam, dar inima-mi spunea
de Tine Doamne Sfinte şi-n taină se ruga.
Ştia că eşti iubire, iertare, bunătate,
că vrei să ne fereşti de rău şi de păcate.

Ştiam că Tu ai vrea să fiu la fel ca Tine,
doream să-mi fie viaţa o jertfă de iubire.
Dar vremea a trecut şi repede-am uitat
ce îmi doream fiind copil nevinovat.

De Tine Doamne am uitat
În tumultul vieţii-aprinse,
Revino iar în viaţa mea,
Înflăcărează candela mea stinsă.

Nu mă lăsa să pier aşa
Robit de patimile grele,
Ci vino  şi-mi opreşte Tu
Urcuşul meu spre cele rele.

Cândva am fost şi eu curat,
Ca neaua care-acum se pune,
Dar iată rău m-am tot schimbat,
Revino-n viaţa ce-mi apune!

Să fiu pe veci al Tău aş vrea
Cu toţi pe care-i port în gând,
Dar lupta vieţii este grea,
Ajută-mă, îţi cer plângând.

Doamne, de Tu vrei
Suferinţa să mi-o iei,
Căci eu sunt prea slab
Şi nu pot s-o rabd.

Doamne-aş vrea să te iubesc,
Voia să îţi împlinesc
Şi la greu să nu cârtesc,
Doar să-ţi mulţumesc.

Dar eu singură nu pot,
Ci ajută-mă în tot,
Vino şi-n sufletul meu,
Varsă-n el din Harul Tău.

Din Cer vuiet a venit
Limbi de foc s-au răspândit
Peste Apostolii lui Hristos,
Ce i se rugau pios.

Duhul Sfânt i-a învăluit,
I-a sfiţit, i-a întărit,
Ca în lume să pornească,
Şi să propovăduiască.

Oile să i le-adune,
Ori de-s rele, ori de-s bune
Şi în staulul Său Sfânt,
Să le-adape pe pământ.

Din izvorul nemuririi
Şi cu flacăra iubirii,
Tot cu drag să le îndrume
Către-aleasa Lui păşune.

Trandafiri se deschideau,
Dulci miresme dăruiau,
Ucenicii împărţeau
Harul Sfânt cui îl doreau.

Crinul Alb iar înflorea,
Maica Sfântă alina
Suflete îndurerate,
Greu robite de păcate.

Soarele viu strălucea,
Lumea el o lumina;
Oameni mulţi au cunoscut,
Adevărul au văzut.

Viaţa îmi veghezi
Cu iubire sfântă,
Paşii mi-i îndrepţi
Cu dragoste multă.

Ce pare-ntâmplător
De Tine-i rânduit,
Ce îmi este greu
Spre bine-i dăruit.

Tu eşti Creatorul
Pe toate le ştii,
Cunoşti viitorul,
Mă poţi mântui.

Aşa cum mlădiţa
Fără sevă moare,
Eu nu pot trăi
Fără a Ta îndurare.

Mâinile Tale, slăvite Ziditor, au fost batjocorite,
Străpunse, nu mai pot mângâia păsările în zbor…
Pleoapele Tale căzute privesc numai la şerpii
care dau târcoale prăzii, zvârcolindu-se în ţărână…

Urechile Tale nu mai aud decât paşii îngerului morţii…
Melci jilavi se urcă pe lemnul crucii lăsând în urma lor
dâre argintii.
Îţi pipăie rănile, apoi se chircesc în cochiliile lor
ca într-un mormânt de piatră, aşteptând învierea Ta.

Din lumină picură stropi mari de lacrimi,
boabe de lut nepământesc Îţi spală rănile:
plânge lumina?
Numai Tatăl Tău poate face o astfel de minune
la moartea Fiului.

E târziu…
Păşind peste osemintele Golgotei ca pe trepte,
îngerul morţii a ajuns până la Tine.
Ochii lui plecaţi te-au rugat de iertare,
apoi el Ţi-a cerut sufletul
Tu Ţi-ai dat ultima suflare în mâinile Tatălui.
Ţi-ai încovoiat trupul ostenit ca un semn de întrebare:
«Părinte al Meu, pentru ce M-ai părăsit?»
o pasăre a ţipat sfâşiind întunericul…
Fiul Omului a murit…
A murit frumos legănându-se peste lacrimile amare
ale maicii sale, peste jalea cernita a Îngerilor de lumină.

În noapte, sălbăticiunile dormind în necuvinte au ieşit la pradă.
Pe tâmple mi se aşterne oboseala şi somnul mă învinge:
gânduri nimicitoare trec prin sufletul meu
ca printr-o ţară pustie.

Printre văi, peste coline
Lângă ape cristaline
E un iezer minunat,
De Domnul Iisus lăsat.

Cine-acolo va veni,
Loc de-odihnă va găsi;
Orice suflet frământat
Pace repede-a aflat.

Sfinţi acolo s-au jertfit
Pentru Domnul ce-au iubit,
Iar în peştera umilă
Viaţa lui Hristos o-nchină

Antonie, mare sfânt,
Om ca noi pe-acest pământ,
Care-acum prin darul său,
Roagă mult pe Dumnezeu

Pentru toţi ce vin aici,
Oameni mari sau din cei mici,
Ca să fie ei iertaţi
Şi în viaţă ajutaţi.

O, voi sfinţi, ne auziţi
Şi la noi acum veniţi,
Ruga noastră-o ascultaţi,
Suferinţa ne-alinaţi !

Cu dragoste sfântă m-ai povăţuit,
Cu a Ta iubire Tu m-ai ocrotit
Şi în toată vremea Tu m-ai învăţat
Să trăiesc în lume cu adevărat.

Să doresc dreptatea, pacea, curăţia,
Să urăsc minciuna, vorba rea, hoţia.
Pe calea cea sfântă m-ai tot îndrumat,
Spovedind păcatul, degrab l-ai iertat.

Din curse viclene Tu m-ai izbăvit,
La grele-ncercări mult m-ai sprijinit.
De-am avut tristeţe sau vreo suferinţă,
Mi-ai dat iar putere să am biruinţă.

Dar eu oare Doamne pot să te iubesc ?
Marea-Ţi bunătate cum o răsplătesc ?

Par ninse crengile de floare,
În Ghetsimani e Domnu-ngenuncheat,
Îşi varsă sângele-n sudoare,
Iar Primăvara – ţipă de păcat!

Cum aş putea pricepe oare
A Ta iubire ce-o strigai în rugi?
Ştiai c-atât de mult Te doare!…
Ai fi putut uşor să fugi!….

Adânc mi-i somnul şi-ntinat,
Iar privegherile-s deşarte;
Îţi scuipă faţa de-Mpărat
În zori săruturile moarte!

Şi sunt şi eu cu Iuda şi soldaţii,
Cu fariseii strig batjocură şi hulă,
Mă lepăd de minuni la ceasul judecăţii,
Şi pentru toate!… naşti o picătură.

Iar astăzi, – vin la masa Ta de nuntă…
Din firmituri ce cad, cerşesc precum un câine…
Şi văd în Ghetsimani dragostea Ta sfântă
Cum lacrimi a schimbat!… în pâine…